Realitatea cărţilor virtuale

"Spaţiul virtual înseamnă libertate şi rapiditate a circulaţiei informaţiilor" "Un dezavantaj ar fi cititul pe ecran" - îmi spune din start, în timp ce îşi pregăteşte ceaiul cu condimente indiene. Ne aflăm într-un spaţiu cît se poate de convenţional, ceainăria de lîngă "Patria", şi vorbim, înconjuraţi de cărţi reale, despre cele virtuale. "Dar asta este doar o chestie de obişnuinţă" - îşi continuă ideea cel care, în 2001, alături de o echipă de alţi entuziaşti ca şi el, a lansat LiterNet-ul, site-ul gratuit de cultură virtuală, care şi-a cîştigat în timp un renume şi un statut important în lumea culturală românească. Răzvan Penescu este absolventul a trei facultăţi. Toate cu profil real: una de matematică şi două de economie. Discuţia porneşte de la reţinerea (încă) a unora în ceea ce priveşte literatura pe suport virtual. "Dacă acum 200 de ani se citea din in folio sau dacă la începuturile scrisului se scrijeleau pereţii peşterilor pentru a comunica, asta nu i-a făcut pe oameni să rămînă fideli aceluiaşi suport pentru totdeauna. Pînă la urmă este doar o problemă de adaptabilitate. Diferite timpuri, diferite suporturi." Apropo, cum ar fi să cărăm şi azi în buzunar şi să scoatem într-un autobuz aglomerat un ditamai pergamentul sau, mai ştii, o bucată de stîncă, pentru a citi ultimele noutăţi? "Dacă reducem totul la absurd, putem face o paralelă cu o situaţie de genul: Ťeu nu merg cu tramvaiul, prefer să merg pe jos, pentru că am auzit că tramvaiul este o lucrare a Diavolului». Dacă mergi pe jos, îţi ia şi mai mult timp, şi mai multă energie, chiar dacă ajungi la acelaşi rezultat." Experienţa LiterNet a început în 1998. "Gusztav Demeter, webmaster-ul nostru care era pe atunci la facultate în Budapesta, se apucase să facă un site în limba engleză despre scriitori români. Un prieten comun ne-a pus în legătură. Pe atunci eu făcem un program cultural în Excel prin care recomandam colegilor de birou, piese de teatru, filme, expoziţii. Am luat legătura cu Gusztav Demeter, am pus programul meu cultural pe site-ul lui şi de aici a pornit totul." "Totul" înseamnă în prezent un site cultural extins. Editura LiterNet, din care vizitatorii pot descărca şi citi cărţi integral şi gratuit (atît volume noi, cît şi cărţi pe care nu le mai găseşti în librării sau care nu au apărut niciodată pe hîrtie), Agenda şi Atelierul LiterNet, cu cronici, articole, editoriale, muzică, galerii foto, Destinaţii culturale, o secţiune dedicată informaţiilor despre muzee şi instituţii culturale. În spaţiul virtual lucrurile sînt mai vii şi mai libere. Informaţia circulă mai repede, nu te limitează un spaţiu, nu eşti legat de o tipografie şi de toate obstacolele birocratice şi financiare pe care le-ar implica editarea unei reviste tradiţionale. "Altfel nici nu am avea timp." Aflu că, pentru întreaga echipă redacţională, LiterNet-ul este de fapt un al doilea serviciu. Îi mărturisesc lui Răzvan Penescu curiozitatea mea de a afla cine este, de fapt, în spatele LiterNet. Cine îl sponsorizează? "Sponsorul" este de fapt pasiunea. Un grup de oameni dornici să se exprime şi să împărtăşească şi celorlalţi experienţa culturală. "Foarte mulţi oameni au impresia că, dacă ne ocupăm de acest site, cu siguranţă avem pe cineva în spate care ne sponsorizează şi atunci nici nu se mai gîndesc la un mod de a ne sprijini financiar. Pe de altă parte, nici noi nu am fost agresivi în a afişa sloganul ŤAvem nevoie de bani». Cu sau fără bani, o să continuăm... bineînţeles, cît vom putea." Chiar dacă satisfacţiile nu sînt financiare, ele există (regizorul teatrului din Rîmnicu Vîlcea a montat piesa Liei Bugnar, Omul de zăpadă, după ce a citit-o pe LiterNet, unul din scenariile de scurtmetraj ale lui Cristi Mungiu, Canton, a fost publicat mai întîi pe LiterNet înainte de a deveni un film multi-premiat, teatrul din Sibiu a montat Noaptea arabă de Roland Schimmelpfennig, tipărind textul de pe site..., iar lista ar putea continua) şi infirmă orice reticenţă privind cultura pe net. "Spaţiul virtual înseamnă libertate şi rapiditate a circulaţiei informaţiilor. Cu ajutorul tău nişte texte ajung în toate colţurile lumii, nu depinzi de distribuţie, ca să nu mai spun că este şi gratuit." Cu toate acestea, aflu că reminiscenţa suportului clasic se păstrează, pentru că, deşi folosesc suportul electronic, unii preferă (încă) să printeze cărţile sau albumele foto descărcate de pe site. "Aceasta este lumea în care trăim, trebuie să ne adaptăm" Cît de profitabilă este afacerea cultural-virtuală în România? Cît se cumpără şi, mai ales, cît se produce? Avem, la momentul actual, o piaţă a cărţilor-audio? Dacă înainte de Revoluţie existau doar discurile de vinilin produse de Electrecord pe care le cumpăram în lipsa altor tentaţii culturale (de la piese de teatru, la cărţi), într-un prezent bombardat de apariţii editoriale, reviste şi evenimente culturale, cît de deschişi mai sîntem şi la alternativa electronică? Cît de familiarizaţi sîntem cu acest nou mod de accesare a culturii şi cît de dispuşi să investim? Gabi Dumitru, directorul Humanitas Multimedia, îmi spune că pe piaţa internă putem vorbi de maximum doi producători în serie: Casa Radio (care readuce pe CD vechile înregistrări din arhiva Societăţii Române de Radiodifuziune) şi Humanitas Multimedia. "Despre Casa Radio este totuşi impropriu spus că scoate audio-book-uri, pentru că CD-urile scoase de aceştia conţin înregistrări ale unor piese de teatru radiofonic, mai vechi sau mai noi, care pur şi simplu sînt transpuse pe CD. Din acest punct de vedere, mă tem că la ora actuală sîntem cam singurii de pe piaţă, ceea ce este destul de prost pentru evoluţia rapidă a acesteia şi pentru formarea unei mentalităţi a potenţialilor cumpărători." Proiectul Humanitas Multimedia a pătruns pe piaţa cărţilor-audio în 2003 cînd a lansat, asumîndu-şi toate riscurile, simultan, şase autori: Gabriel Liiceanu - Uşa interzisă, Mircea Cărtărescu - Parfumul aspru al ficţiunii, Neagu Djuvara - De la Vlad Ţepeş la Dracula Vampirul, Andrei Pleşu - Despre îngeri, Constantin Noica - Trei poeme filosofice pentru S. şi Bebe Mihăescu - A face dragoste aproape perfect. Proiectul, din punct de vedere al marketing-ului, a fost un succes. Ce înseamnă, pînă la urmă, carte-audio? "Aşa cum este înţeles în sensul cel mai pur şi mai dur, audio-book-ul înseamnă de fapt o înregistrare a unei lecturi pe foarte puţine voci. Textul se lecturează, nu se pune în scenă, nu se interpretează, nu se regizează. Audio-book-urile în sine nu au o pretenţie academică, însă oferă cu siguranţă o experienţă alternativă la carte, conferind, în acelaşi timp, mai multă libertate... Dacă citeşti o carte, eşti legat de ea fizic, trebuie să o ţii în mînă, să îi întorci paginile, să fii atent numai la ea. În schimb, poţi pune un audio-book într-un CD player şi, în timp ce se derulează lectura, poţi să te mai ocupi şi de altceva." Ce înseamnă aplicaţia multimedia? Pe scurt, un fel de site off-line. "Dacă audio-book-ul este o experienţă alternativă la cea a cărţii, în cazul aplicaţiei vorbim de o experienţă mult mai bogată. Aici există text, imagine, fotografie, film, voce, experienţa vizuală fiind foarte extinsă, oferind o imagine mai de ansamblu decît mai multe cărţi luate împreună, într-un timp mult mai scurt. De exemplu, îl putem cunoaşte pe Cioran din fotografii, îl putem asculta din înregistrările audio, îl putem vedea pe film etc." Avantajele unei aplicaţii multimedia ar fi cantitatea de informaţii. În cazul unui site pe Internet, aceasta ar fi foarte mare, ceea ce ar duce la o funcţionare greoaie. "Pe un CD pot încăpea 700 de megabiţi. Pe culmile disperării de Emil Cioran (Editura Humanitas, 1993) are cam 24 de kilobiţi. Un mega avînd 1.000 de kilobiţi înseamnă că poţi pune pe un CD circa 2.800 de ŤCulmi ale disperării». De exemplu, aplicaţia cu Emil Cioran conţine toată opera scriitorului în limba română. Peste 100 de fotografii biografice, înregistrări şi filme. Dacă am face un calcul, cărţile împreună ar costa cam 2 milioane - un CD, cam 200 de mii de lei. Un album cu fotografiile incluse pe această aplicaţie ar ajunge cam la 700 de mii." Despre reticenţa unora la aplicaţiile media, Gabi Dumitru este de părere că "dacă vreau să citesc în format tradiţional, pot printa informaţiile care îmi trebuie. Cînd caut ceva, găsesc mult mai uşor. De exemplu, poţi afla de cîte ori apare un cuvînt-cheie în toată opera, localizezi şi izolezi mai uşor fragmentele... ceea ce, în cazul unei cărţi tradiţionale este mult mai greu". Cu toate astea, deşi dezavantajele culturii virtuale nu prea există, prejudecăţile încă persistă. "Asta este o problemă pe care nu ştiu exact cine a creat-o, dar felul în care ea se perpetuează nu e real. În ceea ce priveşte audio-book-ul, problema de accesibilitate ar apărea doar dacă l-ai pune într-un dulap, iar reticenţa în cazul aplicaţiilor multimedia se poate explica probabil doar printr-o lene de a te apropia de calculator, fiind deci o prejudecată nefondată. Probabil că doar pentru cineva care nu a avut de-a face niciodată cu un PC, lucrurile sînt dramatice, dezavantajele - totale, avantajele - inexistente. Dar vorbim, pînă la urmă, de o problemă de adaptare pe fundalul căreia se aud nişte ecouri de genul: diferenţa dintre generaţii, tehnologie vs tradiţionalism... Asta este lumea în care trăim, trebuie să ne adaptăm."