Războiul pentru drepturile digitale

Acum cîteva săptămîni, am scris un articol extatic despre democratizarea pieţei muzicale, graţie MP3-urilor, file-sharing-ului, blog-urilor sau radio-urilor on-line. S-ar fi putut înţelege greşit că această revoluţie se poartă fără vărsare de sînge. Dar industria muzicală e exact acest lucru: un mega-business. Şi nu capitulează fără o luptă înverşunată. E un conflict brutal, bine documentat şi în ultimul număr al revistei Inrockuptible ("La guerre de téléchargement"), ca şi oriunde altundeva pe net. În esenţă, mahării din entertainment se plîng că schimburile de muzică şi de filme dintre ultilizatori le vor aduce sfîrşitul. De fapt, tînguielile lor ascund pură lăcomie: industria e în criză, dar nu falimentară (în 2005, cifra de vînzări a MP3-urilor a egalat-o pe cea a CD-urilor). Ei nu vor decît mai mulţi bani din marfa care încă mai circulă pe gratis... De cînd e lumea sau rock-ul, oamenii au făcut schimb de viniluri, CD-uri, au înregistrat casete etc., fără ca nimeni să le ardă degetele. Recent însă, Curtea Supremă din Statele Unite a declarat programele de file-sharing, Grokster şi Kazaa, ilegale. În 1984, într-un proces intentat companiei Sony, un tribunal din SUA a declarat, după ani de deliberări, că videocaseta e legală, în ciuda faptului că MPAA (The Motion Picture Association of America) a încercat să convingă că, permiţîndu-le indivizilor să deţină casete cu show-uri TV înregistrate, se certifică dispariţia cinema-ului. Din fericire, juraţii n-au fost de acord. Aşa cum bine se ştie, video-ul n-a omorît nici cinematograful, nici televiziunea. De atunci, industria de hardware şi software a înflorit pentru că i s-a permis să inventeze chestii cool - browsere de Internet, CD burner-uri, MP3 player-e, sisteme de operare pentru computerele personale - care încălcau în mod constant copyright-ul. Şi aici ajungem la tirania "drepturilor de autor", despre care vorbesc două apariţii editoriale recente. Cultură pe gratis: cum foloseşte media tehnologia şi legea ca să înăbuşe cultura şi să controleze creativitatea a lui Lawrence Lessing e, înainte de toate, o carte depresivă. Autorul arată cum, în ultima jumătate de secol, drepturile de copyright deţinute de o mînă de oameni au crescut enorm în durată, amploare şi forţă. Lessing face cronica unei expansiuni înfricoşătoare şi conchide că, din cauza puterilor garantate acum de lege, "niciodată în istorie, un număr mai mic de persoane nu a controlat mai mult dezvoltarea culturii noastre". Ironia face că drepturile de autor s-au vrut, iniţial, un mecanism legal care să cultive creativitatea... Toate acestea însă şi-au ieşit complet din matcă. Acum firmele de entertainment şi apărătorii lor se gîndesc la "proprietatea intelectuală" ca la o posesiune fizică, nu mult diferită de, să zicem, o fabrică. Dar Lessing consideră că acest lucru e "absolut greşit din punct de vedere istoric". A le pune pe acelaşi plan ar însemna să îngrădeşti fundamenal libertatea de creaţie. Creativitatea se dezvoltă cînd stăpînii legali o cenzurează cît mai puţin. Cu alte cuvinte, ea depinde, într-o mare măsură, de anarhie, de lipsa controlului. Acesta este şi punctul de vedere pe care Siva Vaidhyanathan, profesor de studii de comunicare la Universitatea din New York, îl abordează în Anarhistul în bibliotecă sau cum lupta dintre libertate şi control divizează lumea reală şi distruge sistemul. Potrivit lui Vaidhyanathan, "cultura are nevoie de suprimarea oligarhiei, se construieşte fără lideri" şi funcţionează cel mai bine cînd există o minimă autoritate şi ghidare. Lessig şi Vaidhyanathan tranşează într-o manieră clară controversele ce înconjoară controlul informaţiei în era digitală. Copyright-ul a devenit o afacere. Dacă obiectul său iniţial a fost încurajarea şi recompensarea inovaţiei, acum a devenit o perpetuă sursă de venit pentru major-ii caselor de discuri sau de film. Şi asta e doar o parte a problemei. Specialiştii se tem că noile norme juridice ar putea restricţiona sever inovaţiile pentru că lasă loc unor interpretări largi. Aşa cum spunea un bloger, războiul se duce între abilitatea noastră de-a ne folosi de invenţiile tehnologice viitoare pentru a rămîne în competiţie şi puterea lor de a folosi legea pentru a ne restrînge abilitatea de-a concura. E absurd: dacă citeşti o carte, acest act nu e reglementat de legile copyright-ului. O poţi împrumuta, o poţi revinde. Poţi s-o reciteşti şi de zece ori. Aceeaşi carte în format electronic e însă guvernată de alte reguli. Dacă deţinătorul drepturilor de autor vrea ca tu să poţi citi cartea doar o dată pe lună, atunci legea copyright-ului îl ajută să-şi exercite acest control. E dificil să răsfoieşti aceste lucrări fără să te îngrijorezi că lupta e deja pierdută. Sper că, în ciuda acestei decizii istorice, software-ul, muzica şi filmele vor continua să circule nestingherite. Pentru cît timp însă? Ce ar putea urma? DVD-uri care nu vor putea fi împrumutate pentru că vor fi activate doar prin amprentă digitală? Nu e imposibil, dacă te gîndeşti că Apple a introdus o schemă intitulată digital rights management care, chiar dacă ai achiziţionat cu bani ultimul hit U2, nu te lasă să-l încarci în mai mult de cinci computere, să-l trimiţi prin e-mail unui prieten, să-l distribui pe web sau să-l asculţi cu altceva decît iTunes sau iPod. Sub pretextul luptei contra pirateriei, Sony a scornit un aşa numit root kit ce limitează numărul de cópii pe care-l poţi face unui CD, căpătînd, în fapt, acces complet în computerul tău. De-a dreptul frisonant. E timpul pentru mai multă anarhie şi mai puţini avocaţi.