Războiul guvernanţilor cu societatea
Integrarea europeană a devenit un cîntec la modă în Moldova, tocindu-se rapid, după ce a fost preluat ca "obiectiv naţional" de Partidul Comuniştilor, aflat la guvernare. Mulţi consideră că Voronin a reuşit astfel să priveze Opoziţia de principalul său atu electoral: aderarea la UE. Mai mult, comuniştii de la Chişinău sînt, probabil, singurul partid din Europa Centrală şi de Est care a reuşit să cîştige de două ori consecutiv alegerile parlamentare, cu programe politice diametral opuse. În 2001, cînd au acces la putere după 10 ani de la destrămarea URSS-ului şi scoaterea lor în afara legii, comuniştii au fluturat lozinca aderării la Uniunea Rusia-Belarus, iar în 2005, patru ani mai tîrziu, au cîştigat alegerile proclamînd "cursul strategic de integrare europeană". În Moldova însă, cele două scrutine pe care le-am evocat nu s-au întemeiat (decît parţial) pe o confruntare ideologică. În 2001, principalul aliat al comuniştilor a fost reprezentat de sărăcia şi disperarea populaţiei (un fel de "general iarnă"), populaţie care şi-a "votat" amintirile legate de protecţia socială din perioada sovietică, iar în 2005 comuniştii au obţinut victoria, deja din postura de formaţiune de guvernămînt, uzînd masiv de resursele administrative, mizînd pe corupere şi şantaj la adresa funcţionarilor publici, pe care îi obligau să se înscrie în partid sau - dacă nu - să părăsească postul, şi strîmtorînd la maximum spaţiul public. Etapa de pseudo-reorientare geopolitică spre Vest, de după respingerea planului Kozak în noiembrie 2003, a culminat prin semnarea unui Plan de Acţiuni Uniunea Europeană-Republica Moldova, în februarie 2005, cu o lună înaintea alegerilor parlamentare, acest document rămînînd singurul cadru juridic ce reglementează raporturile Moldovei cu Bruxelles-ul. Acordul a expirat în martie 2008, dar a fost prelungit sine die, pînă la îndeplinirea de către guvernarea de la Chişinău a tuturor prevederilor acestuia, în special a cerinţelor cu privire la libertatea de exprimare, independenţa justiţiei, asigurarea autonomiei locale şi rezolvarea conflictului transnistrean. În anii din urmă, Parlamentul a adoptat un cadru legislativ compatibil în mare cu cel european, însă acesta nu se aplică, pentru a nu zdruncina "structura de rezistenţă" a actualei puteri. La televiziunea publică tronează o cenzură comparabilă cu cea din vremurile sovietice. Din grila sa de emisiuni lipsesc cu desăvîrşire dezbaterile de actualitate, cu participarea reprezentanţilor opoziţiei şi ai societăţii civile. Cenzura se poate deduce, prin comparaţie cu posturile TV româneşti, şi din feţele livide, impenetrabile ale redactorilor de la ştiri, care a fost necesar să reînveţe să-şi disimuleze cu abilitate "opiniile personale", pentru a nu-şi pierde slujba. După eliminarea TVR din spaţiul informaţional basarabean - acum dosarul acestui abuz se află la CEDO - următorul pe listă este PRO TV Chişinău, care încearcă de mai mulţi ani să obţină frecvenţe suplimentare, pentru a-şi extinde emisia în afara Chişinăului, dar a fost constant refuzat de Consiliul Coordonator al Audiovizualului. Acum, în decembrie, PRO TV Chişinău şi-ar putea pierde şi licenţa, ca urmare a interpelării făcute în Parlament de PPCD (foştii "unionişti" din anii â90, deveniţi între timp fideli parteneri ai comuniştilor), care au acuzat postul că destabilizează situaţia în ţară şi au cerut identificarea proprietarilor săi, iar Procuratura Generală s-a grăbit să deschidă o anchetă care să ofere pretextul represaliilor. Dacă PRO TV Chişinău îşi va pierde licenţa, va dispărea unica televiziune în care se mai pot auzi vocile opoziţiei - un frumos cadou pentru comunişti şi aliaţii lor, în perspectiva alegerilor parlamentare de anul viitor. Pregătindu-se de scrutinul din 2009 - crucial pentru destinul european al Basarabiei -, guvernarea comunistă a produs unele modificări antidemocratice şi discriminatorii în Codul Electoral. A fost ridicat pragul electoral de la 4 la 6%. Sînt interzise blocurile electorale. Persoanele cu dublă cetăţenie (şi sînt vizaţi, în exclusivitate, cetăţenii români din Basarabia) nu pot fi alese în funcţii publice pe un larg spectru de poziţii - de la primar şi consilier comunal, pînă la deputat, ministru şi preşedinte. Protestele societăţii civile, avertismentele forurilor europene, care au cerut autorităţilor comuniste să elimine modificările aberante din Codul Electoral, au fost ignorate. Lucrurile însă ar putea evolua, după ce Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că legea, adoptată de comunişti, care interzice persoanelor cu dublă cetăţenie accesul la funcţii publice "nu este justificată, proporţională şi contravine Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Convenţiei Europene pentru Cetăţenie", şi a cerut autorităţilor de la Chişinău să asigure prin alte modalităţi loialitatea funcţionarilor publici (argumentul invocat de Guvern), decît prin limitarea drepturilor constituţionale, întrucît "loialitatea funcţionarilor publici este faţă de stat, nu faţă de un anumit partid sau faţă de o anumită guvernare". Sentinţa CEDO a fost pronunţată pe marginea contestaţiei depuse de avocatul Alexandru Tănase, prim-vicepreşedinte al Partidului Liberal-Democrat, de opoziţie, şi de primarul general al Chişinăului, Dorin Chirtoacă, ambii avînd şi cetăţenie română. Decizia Curţii de la Strasbourg ar trebui să se extindă asupra tuturor moldovenilor cu dublă cetăţenie, însă ne putem aştepta ca autorităţile să tergiverseze pînă la alegeri aplicarea acestei decizii, chiar şi cu riscul excluderii din Consiliul Europei. Motivaţia atitudinii duplicitare a regimului Voronin faţă de Occident este evidentă: comuniştii nu au cum să accepte democratizarea, de vreme ce democratizarea îi va conduce, inevitabil, înspre pierderea puterii. În urmă cu opt ani, comuniştii veneau la guvernare nu pentru a renunţa la ea, prin simplul mecanism al succesiunii partidelor. E drept că nu au îndrăznit să anuleze procedura alegerilor, dar au învăţat să-şi limiteze efectele erodării, reuşind să fie tot ei creditaţi cu prima şansă pentru scrutinul din 2009. Puterea se află într-un război surd cu societatea, fapt vizibil la toate nivelurile, inclusiv în relaţia cu autorităţile publice locale. La Chişinău, în această toamnă, Guvernul a aplicat un şantaj barbar la adresa Primăriei, ordonînd întreprinderilor monopoliste din domeniul energiei - Termocom şi Moldova-Gaz (aceasta din urmă o filială a Gazprom-ului) - să suspende livrarea agentului termic, în mai multe cartiere ale oraşului, în spitale şi grădiniţe, invocînd falsul argument al neachitării unor datorii istorice şi încercînd să deturneze nemulţumirea populaţiei înspre edilul liberal. Din teritoriu sînt raportate frecvente manifestări de incitare la ură interetnică, cum au fost recentele incidente de la Bălţi, cînd grupuri de comsomolişti rusofoni i-au atacat pe manifestanţii unor partide de opoziţie care protestau împotriva prezenţei armatei ruse în Transnistria, smulgîndu-le pancartele din mîini, îmbrîncindu-i, strigîndu-le: "Românilor, căraţi-vă peste Prut!", sau distrugerea unor busturi ale lui M. Eminescu la Floreşti şi Drochia. Cum pot fi înfrînate tendinţele absolutiste ale regimului de la Chişinău? Discursurile de ordin general nu mai au eficacitate. Pledoaria în numele unor "valori" se cere dublată de abordări tehnice, pedestre, sectoriale. Moldovenii îşi doresc, în majoritate, integrarea în Uniunea Europeană - o arată toate sondajele din ultimii ani. Dar oamenii trebuie ajutaţi să realizeze că europenizarea începe de la ei, depinde de cît de bine îşi cunosc drepturile şi cît de dispuşi sînt să lupte pentru ele. Există apoi un cadru instituţional, Planul de Acţiuni UE-Republica Moldova, în care guvernanţii şi-au asumat nişte angajamente - e un teren de bătălie ce nu trebuie neglijat nici de partide, nici de societatea civilă. Un fertil schimb de experienţă din acest punct de vedere oferă conferinţele organizate de Fundaţia Soros România - prima s-a desfăşurat la Chişinău între 20-22 octombrie a.c., cea de-a doua, consacrată în exclusivitate problemelor mass-media, este programată pentru 9-11 decembrie la Timişoara. Aderarea la Uniunea Europeană nu are nici un fel de sorţi de izbîndă, dacă cei ce decid astăzi în Republica Moldova nu-şi vor abandona năravurile de tip Putin şi "Edinnaia Rossia", dacă nu vor începe să se comporte ca nişte europeni. În acest moment, Bruxelles-ul a îngheţat orice discuţii privind un nou acord, mai ambiţios, cu Republica Moldova, pînă după alegerile din primăvară. Numai că degeaba se aşteaptă o nouă voinţă politică la Chişinău. Uniunea Europeană ar trebui să-şi sporească presiunile asupra guvernanţilor moldoveni, cum nu a făcut-o niciodată în ultimii 20 de ani, să susţină libertatea de expresie, partidele de opoziţie, societatea civilă. Moldova, singură, nu se poate ridica din genunchi. Cu o Rusie agresivă în coastă, care şi-a strecurat reţelele de influenţă pînă în vîrful ierarhiilor sale politice şi economice, Moldova seamănă cu o blîndă (şi confuză) mioară, sugrumată de o anacondă. Ce poate face România pentru conaţionalii săi din stînga Prutului? Riguros vorbind - lucrurile care depind de ea: să deblocheze procesul de redobîndire a cetăţeniei române pentru basarabeni, să nu îngroape necesarele dezbateri şi modificări legislative, sub maldărul de promisiuni goale, eschive laşe şi cafteli interpartinice, care maschează de fapt o mare indiferenţă.
