Război cu somnul
Unele lucruri nu se schimbă niciodată: încă n-am văzut copil care să se ducă, docil, la culcare și adult care să refuze o oră în plus de somn. Cînd unii vor să se joace, alții vor să doarmă, sau măcar să doarmă cei mici, mai repede și cît de mult se poate. Mult și fără întreruperi nocturne. N-ai ce face cu aceste dorințe, așa că e mai bine să fie lăsate să-și urmeze calea de dorințe. Pe calea asta și neavînd ce face, am inventat sau mai mult am găsit povestea despre Catrina și Marele Domn Somn, însoțiți de Domnica Somnica și Pui de Somn.
Am găsit-o pentru mine și, mai mult decît pentru mine, pentru fetița Katrina, mare amatoare de povești, foarte pricepută la prelungit ora de culcare. În fiecare seară, îi citeam poveste după poveste și nu era de ajuns. Povestea de culcare nu e niciodată de ajuns și cînd această fetiță era mică, pe lîngă poveștile de citit, își dorea o poveste „din cap“, una inventată de mine. Așa că i-am povestit despre o fetiță care-i seamănă perfect, care urăște somnul și care l-a vorbit de rău pe Marele Domn Somn în timp ce dumnealui își făcea rondul de seară. Domnul Somn a auzit-o, la fel perechea lui, Domnica Somnica, și Pui de Somn, copilul lor, și toți trei au decis, supărați, să nu mai vină pe la ea. Catrina și Marele Domn Somn începe ca o declarație de război făcută somnului și alunecă spre altceva. Fetiței îi plăcea cum aluneca povestea „din cap“ spre altceva, și seară de seară, adormea cu ea sau, ca să respectăm adevărul, pornea încetișor spre Țara Viselor.
Povestea a rămas o vreme în cap, ieșea doar seara, s-o conducă pe această fetiță în Țara Viselor, după ce toate celelalte povești fuseseră citite. Apoi, într-o zi, mi-am zis că ar fi bine să rămînă scrisă, undeva. Cînd dai de o poveste eficientă, e bine să ții de ea. Așa că am scris. Și după ce am scris, am primit și propunerea de a publica o poveste, dacă am așa ceva. Totul a urmat foarte firesc: am predat textul Editurii Cartier, scurtat și aranjat pentru dimensiunile unei picture book, Mihaela Paraschivu a făcut ilustrațiile, cu un Domn Somn foarte cool, mai mult hipster decît mag aducător de liniște, și așa a intrat Catrina și Marele Domn Somn în colecția „Codobelc“, lîngă alte povești ale unor autori care nu scriu, în primul rînd, pentru copii.
Nu aș putea să elaborez nimic mai mult despre dorința copiilor de a se juca pînă la epuizare și refuzul de a adormi. Doar că ceva din această dorință inepuizabilă pentru încă o descoperire ne rămîne și nouă, oricît de obosiți am fi. Cînd tragem de noi să citim seara, chiar după zile împovărătoare, sau să răspundem mail-urilor unor prieteni, sau să mai vedem un pic din filmul început de cîteva zile, facem exact ca ei, chiar dacă ne dorim somnul și avem nevoie de el ca de aer. Ne amintim, probabil, ce știam atunci cînd, asemeni unor bufnițe mici, refuzam să închidem ochii, de teamă c-o să pierdem ceva. De teamă că întunericul va schimba lumea din care noi încercam să pricepem, în fiecare zi, cît de puțin.
Oricît de înduioșătoare ar fi această poftă a copiilor de a întîmpina întunericul cu ochii larg deschiși, poveștile părinților care trec prin proba dură de a adormi copiii au ceva horror. Oricine a fost invitat într-o casă cu copii mici, care trebuie duși la culcare, trebuie să fi văzut chipurile epuizate, exasperate ale părintelui delegat cu somnul, în timp ce celălalt întreține musafirii. E una dintre cele mai solicitante misiuni, adormitul copiilor. Mai ales al copiilor mici. În cinstea responsabililor ar trebui să se dea petreceri în fiecare seară, cu meniu la cerere și nici un refuz.
Unele lucruri nu se schimbă niciodată. Catrina și Marele Domn Somn ar trebui să fie o carte care adoarme copiii. Două mame cititoare mi-au spus, însă, că, la culcare, copiii lor voiau să audă povestea din nou, și din nou, și din nou. Nici vorbă de somn, nici Pui de Somn.
Alina Purcaru este jurnalistă și scriitoare.
