Rasismul ca reacție a publicului cinefil

Rețeta de casting tradițională hollywoodiană a ridicat dileme, a provocat scandaluri, conflicte etice și morale atunci cînd vine vorba de distribuția actorilor care aparțin minorităților rasiale, etnice și culturale în filme. 

Media industriei de film americane a promovat istoric actori albi care se încadrează, prin brand-ul personal și aspecte ale identității lor, în normele culturale și de frumusețe eurocentrice și heterosexual-patriarhale, lăsînd actorilor afro-americani, laolaltă cu actorii nativ-americani și cu origini asiatice, o paletă restrînsă de roluri înrădăcinate în stereotipuri rasiale: sălbaticul magic (Uncle Remus în Songs of the South, regia Wilfred Jackson & Harve Foster, 1946), servitoarea (Belulah în Pe aripile vîntului, regia Victor Fleming, 1940), the angry black woman, the black best friend etc. Deși, în majoritatea covîrșitoare a cazurilor, cu atît mai mult în primele decenii ale Hollywood-ului, un actor afro-american putea fi distribuit, înainte de toate, în roluri de figurație. 

Cert este că, în ultimii ani, mainstream-ul hollywoodian traversează o încercare de emancipare, prin care vrea să se dezică de vechile obiceiuri. Remake-uri ale unor filme care au reprezentat un succes la vremea lor și filme care readuc la viață francize faimoase sînt semne ale unei industrii aflate într-un impas creativ al capitalismului tîrziu. Iar una dintre noutățile pe care aceste filme le propun este să distribuie actori care aparțin diverselor categorii minoritare în roluri principale ori în roluri care se abat de la rețeta tradițională de casting. 

De ce? Fiindcă mișcări activiste precum #BLM, #OscarsSoWhite, #metoo încep să își atingă, finalmente, parte din scop, fiindcă oamenii din industrie și sindicate o cer, fiindcă rețeta hollywoodiană e pur și simplu nedreaptă și ar trebui schimbată, dar și fiindcă, odată absorbite în sfera mainstream-ului, mișcările politice mai sus numite au căpătat puterea economică a unui trend și au putut fi, deci, capitalizate de marile corporații, după nemuritorul (sau...?) model al capitalismului american.

Astfel, studiourile au putut obține profit împingînd la înaintare actori care aparțin minorităților pe care le-au marginalizat atîta vreme, căci aceștia reprezintă, deodată, o alegere profitabilă de casting.

Iată că, în tandem cu aceste schimbări, apar varii pusee de rasism care explodează, murdărind un context, un film sau o distribuție. Ceea ce nu este deloc surprinzător – avînd în vedere apariția a tot felul de mișcări neo-fasciste și hipernaționaliste la nivel mondial –, însă este incriminabil fără echivoc. 

Pentru o mai bună înțelegere a contextului din jurul acestor reacții, dar și a motivațiilor de a aduce o schimbare, propun cîte o scurtă analiză în jurul a trei filme care au apărut anul trecut sau vor ieși pe parcursul primei jumătăți a acestui an.

Lordul inelelor: inelele puterii (regia Wayne Yip, J.A. Bayona, Charlotte Brändström, 2022). Seria a fost distribuită pe platforma de streaming Amazon începînd cu septembrie 2022, iar distribuirea unor actori afro-americani și de origine asiatică a stîrnit reacții de nemulțumire din partea unor fani ai francizei. Acuzele gravitează în jurul ideii că a include actori aparținînd unor minorități rasiale sau culturale în Middle Earth este împotriva modelului după care Tolkien a gîndit lumea din romane și că reprezintă o încercare de incluziune forțată. 

Dar speciile și rasele „bune” din Middle Earth își trag inspirația din cultura europeană, în special cea nord-vestică, iar rasele „rele” sînt bazate pe stereotipuri orientaliste. Ceea ce nu prezintă nici pe departe o viziune progresistă, însă înseamnă, cel puțin, că lista de personaje nu este în totalitate alcătuită din albi. Franciza a adunat în rîndurile fanilor săi și indivizi asociați cu mișcări neo-fasciste. Ba, chiar în anii ’70, cărțile au generat un val de entuziasm venit din partea simpatizanților fascismului italian. De-a lungul timpului, Tolkien s-a poziționat împotriva nazismului, cînd l-a numit pe Hitler „ruddy little ignoramus”.

Mica sirenă (regia Rob Marshall, 2023). În octombrie 2022, trailer-ul filmului a fost distribuit pe YouTube, moment în care au apărut lamentări precum: în versiunea animată originală, Ariel are pielea albă și părul roșu, deci este greșit ca actrița care joacă rolul în live-action să fie afro-americană, iar Hans Christian Andersen a trăit în Danemarca, unde originari sînt europenii, nu afro-americanii, deci se presupune că el și-a imaginat protagonista basmului ca fiind albă. Alți fani s-au plîns de faptul că o Ariel afro-americană le alterează viziunea inițială despre film, scoțînd la înaintare nostalgia legată de copilărie.

Dar în versiunea animată originală, acțiunea filmului are loc, după cum se poate intui din coloana sonoră care împrumută influențe de reggae, jazz etc. și din peisajul în care se desfășoară povestea lui Ariel, într-unul dintre statele din sudul Statelor Unite. O Ariel afro-americană este, deci, mai bine ancorată în universul propus de film. Iar faptul că prințul rămîne alb și în live-action reiterează miza filmului, căci așa cum cei doi sînt despărțiți de oceanul dintre ei, îi desparte și faptul că aparțin de rase și culturi diferite. 

Black Panther: Wakanda pentru totdeauna (regia Ryan Coogler, 2022). Deși a fost primit bine prin felul în care a reprezentat minoritățile rasiale și lăudat pentru alegerile de casting în Statele Unite, în Mexic a fost criticat, dat fiind faptul că cei cu pielea deschisă la culoare nu au fost reprezentați în film, ci doar actorii cu trăsături native. 

Dar colorismul a afectat generații întregi de actori afro-americani și aparținînd altor minorități rasiale. Preferat unui actor cu trăsături afro-americane ori nativ-americane obișnuia să fie întotdeauna un actor cu trăsături eurocentrice. Motiv pentru care, cu cît pielea era mai închisă, nasul mai lat, buzele mai pline, cu atît șansele să fii distribuit în roluri – în special în afara stereotipurilor menționate la începutul textului – scădeau dramatic. Așadar, numai pentru că într-un film nu sînt majoritari actorii albi, nu înseamnă că aceștia sînt – sau pot fi vreodată – discriminați, dat fiind faptul că o majoritate care beneficiază de acest tip de privilegiu nu poate fi discriminată în favoarea unei minorități. 

Cristina Iliescu este regizoare de film.

Foto: wikimedia commons