Radicalii de ieri și de astăzi
„Nae Cațavencu: Or, mai întîi și-ntîi istoria ne învață anume că un popor care nu merge înainte stă pe loc, ba chiar dă înapoi, că legea progresului este așa, că cu cît mergi mai iute, cu atît ajungi mai departe.“
I.L. Caragiale, O scrisoare pierdută, 1884
Deseori, cînd auzim termeni precum „radical” sau „radicalism”, ne gîndim la indivizi care pledează pentru soluții radicale sau la o mișcare care începe cu idei radicale (chiar extremiste) și se manifestă prin violențe de orice tip. Dar lucrurile n-au stat întotdeauna așa. Dacă vom face o retrospectivă istorică a mișcărilor radicale, vom constata că acestea își au originea în acele mișcări internaționale din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea care susțineau numeroase reforme democratice în cadrul monarhiilor și imperiilor din acea vreme. Așadar, liberalii de atunci erau etichetați de oponenții lor monarhiști și conservatori drept „radicali”, pentru că insistau puternic asupra reformelor necesare epocii. Radicali au fost considerați nu doar liberalii, dar și reformiștii electorali, semnatarii Declarației de Independență a celor 13 colonii britanice, sufragetele.
Totuși, precursorii acestor mișcări radicale au fost mult mai deciși în a justifica și recurge la violență politică. Obiectivul lor inițial era de a regîndi statu quo-ul Europei Occidentale unde predomina un anumit tip de gîndire cu privire la viață. Abordările scolastice bazate pe scrierile Greciei și Romei antice, traduse și studiate sub autoritatea Bisericii Catolice, au fost treptat demantelate în contextul revoluțiilor asociate cu dezvoltarea capitalismului și a vieții urbane. Cu toate acestea, cel care a propus cea mai radicală ruptură cu trecutul a fost Jean-Jacques Rousseau, imigrant elvețian din Geneva a cărui viață personală scandalizase societatea. De altfel, același Rousseau ar putea fi prezentat ca strămoș al totalitarismului tocmai din cauza prevederilor sale îndreptate împotriva facțiunilor și diviziunilor în rîndul poporului, care în opinia lui (la fel ca la Machiavelli) subminau statul. Și apoi, ce regim opresiv nu a încercat, de atunci încoace, să pretindă că ar reprezenta „voința generală”? Totuși, cei mai radicali discipoli ai lui Rousseau au interpretat scrierile sale într-o notă mult mai violentă decît și-ar fi închipuit autorul. Or, acesta era, în cel mai bun caz, ambiguu cu privire la chestiunea revoltei efective, dezavuînd frecvent violența și revoltele civile și îndemnînd la respectarea legilor. Dar asta nu i-a împiedicat pe extremiștii iacobini din timpul Revoluției franceze să-l adopte în calitate de mentor al propriei lor convingeri. Cel mai proeminent reprezentant al radicalismului iacobin a fost avocatul Maximilien Robespierre – cel care a reușit în decursul unui an să transforme Teroarea în politică de stat, iar necesitatea instituirii noii ordini nemiloase într-o religie: Cultul Ființei Supreme.
La fel și Revoluția engleză, al cărei radicalism a atins apogeul odată cu procesul și execuția regelui Carol I în 1649, a fost impulsionată nu doar de vechea inamiciție între Rege și Parlament, dar și de dorința micilor proprietari de pămînt și negustori, mulți cu credințe puritane, de a limita puterea monarhului. Apoi germenii radicalismului britanic au găsit teren fertil în republica lui Cromwell la nivelul unor grupări politice marginale, căpătînd putere și după „Revoluția glorioasă” din 1688, sau acceptarea de către monarhie a Declarației Drepturilor – un compromis care îi satisfăcea pe puțini și care îi excludea pe mulți: irlandezii, catolicii și protestanții nonconformiști, săracii și meșteșugarii, și chiar clasele mijlocii mai prospere și funcționarii statului. Pe acest fundal, Thomas Paine și-a început activitatea politică printr-o serie de pamflete populare și radicale (cum altfel?), reafirmînd argumentele în favoarea democrației și a republicanismului ce fuseseră susținute în timpul lui Cromwell. Paine intră chiar într-un conflict deschis cu „municipalitățile și administrațiile publice” care-l acuzau de „instigare la răzvrătire”, iar în Scrisoarea sa prezintă argumentul radical în favoarea unei republici, a unei Constituții și a unei Convenții Naționale după model francez alese prin vot universal masculin. Toate aceste argumente vor reprezenta nucleul revendicărilor reformatorilor din Marea Britanie în următorii 50 de ani, iar americanii îi vor oferi lui Paine un loc de cinste printre Părinții Fondatori ai independenței și ai Constituției.
Tot acest parcurs istoric al definirii și etichetării „radicalului” ne demonstrează cît de relativ a devenit acest concept în zilele noastre. Este acum revoluționarul, reformatorul sau, dacă vreți, progresistul un radical sau un promotor al radicalismului? Dacă privim lucrurile dintr-o perspectivă politică, termenul este unul mai degrabă abstract, cu un puternic sens de recurgere la violență motivată politic sau religios. Unii specialiști îl consideră chiar „inventat” din punct de vedere politic, cu numeroase semnificații ipotetice și abstracte de amenințare. Unele dintre acestea pot fi explicate din punct de vedere științific, în timp ce altele se bazează pe simple etichetări și prejudecăți.
O gamă largă de științe socio-umane au încercat pînă acum să explice radicalizarea din punct de vedere științific, dar fără a ajunge la un consens cu privire la definiții, modele, factori în legătură cu subiectul radicalizării indivizilor. Însăși definirea fenomenului lasă loc pentru o amplă dezbatere academică. Astfel, vom întîlni deseori rapoarte sau studii în care termenul de radicalizare este folosit în contextul terorismului și al radicalismului islamic, extins și asupra mișcărilor militante sau organizațiilor paramilitare extremiste (fie ele de stînga sau de dreapta). Comisia Europeană definește radicalizarea ca „fenomen prin care anumite persoane care aderă la anumite puncte de vedere, opinii și idei pot fi determinate să comită atentate teroriste”. De asemenea, pentru autoritățile europene, procesul de radicalizare este unul „specific, multidimensional, dificil de abordat, ce poate implica aspecte precum factori personali, circumstanțiali, ideologici”.
Totuși, întrebarea privind faliile existente între conceptele de „normal” și „radical” rămîne una deschisă. De regulă, normalitatea este determinată cultural și politic și este întotdeauna supusă negocierii. Ceea ce era în trecut „revoltător și radical”, astăzi poate face parte din normalitate. Este de ajuns doar să ne amintim despre fumatul în public al femeilor, considerat la începutul secolului XX un gest tabu. Gest care a fost instrumentalizat apoi ca simbol al emancipării feminine în SUA de către E. Bernays – „părintele opiniei publice”. Și, în genere, caracterul multidimensional dificil de abordat face ca așa-numitele „semne ale radicalizării” să fie vagi și neclare, încît totul – de la lungimea bărbii, utilizarea anumitor simboluri de apartenență la un grup și pînă la împărtășirea unor convingeri radicale – poate crea, la un moment dat, suspiciuni. Dar aceste semnale nu sînt neapărat expresii ale radicalismului, ci pot reprezenta anumite identități și filosofii ale vieții, care rareori au legătură cu violența.
Una dintre cele mai dezbătute întrebări în literatura de specialitate despre radicalizare ține de problematica și rolul religiei sau ideologiei. Desigur că abordările care pun accentul pe radicalizare ca proces individual și cognitiv explică fenomenul prin etape – se începe cu idei radicale și se termină cu extremism violent. Dar acest model acordă o mare semnificație ideologiei. În contrast, abordările care pun accentul pe condițiile sociale (criminologice) minimalizează de cele mai multe ori importanța ideologiei. În situațiile în care această ultimă abordare se referă la cauzalitate, secvența este adesea inversată, astfel încît înclinațiile, sentimentele și frustrările violente deja existente sînt explicate printr-un cadru ideologic sau religios. Frecvența acestor cazuri de (auto)radicalizare, indiferent de cadrul discutat anterior, diferă de la o societate la alta, însă datele statistice privind incidentele teroriste ale Global Terrorism Database arată o creștere a frecvenței numărului de incidente începînd cu 2003, iar cazurile de persoane (auto)radicalizate în contextul extinderii procesului de globalizare și a influenței mediului online au devenit în ultimii ani mai frecvente. Multe din aceste incidente au fost provocate pe fundalul radicalizării și extremismului violent, subminînd valorile și practicile vieții cotidiene din democrații, afectînd drepturile și libertățile cetățenilor.
Faptul că în România avem astăzi un partid politic antisistem, obsedat de discursul anti-european, xenofob, antimedical (antivaccinist) și național-populist, nu reprezintă neapărat un pericol iminent, pentru că, dacă ne uităm la regiunea est-europeană, pînă în 2020 doar România reprezenta o excepție din acest punct de vedere. Un astfel de partid era de așteptat să apară, iar criza pandemică și nemulțumirile populației față de măsurile guvernamentale au ajutat ca mai multe grupări anti-establishment să se coalizeze și să devină „surpriza” alegerilor parlamentare din 2020. Dar această situație va deveni o îngrijorare în condițiile în care grupările radicale încep să reprezinte un pericol real pentru climatul democratic. Mai ales atunci cînd cultivă discursuri ale urii împotriva minorităților naționale sau sexuale, resentimente anti-occidentale în privința străinilor „prădalnici” și „pîngăritori” de țară și tradiții. Or, aici putem identifica și un paradox al acestei tipologii de public radicalizat anti-occidental, nu din cauza unor narațiuni externe anti-occidentale, ci din cauza interpretării alternative a politicii vădit pro-occidentale a autorităților naționale. Cu alte cuvinte, radicalii din România nu sînt antisistem pentru că sînt anti-occidentali, ci devin anti-occidentali pentru că sînt antisistem, impulsionați de dezamăgire și revoltă. Fenomenul acesta este unul destul de vechi și a putut fi evidențiat chiar în perioada interbelică, atunci cînd populismul legionar își pusese bazele în naționalismul etnic și religios, plus moștenirea mitologică. Iar nucleul legionar al „fanaticilor” nu era doar unul antisemit, dar și unul antisistem, care respingea democrația și partidele clasice deoarece „sfarmă unitatea neamului românesc” pentru că ar fi „în slujba marii finanțe”.
Apoi, comunismul – regim transformator prin excelență radical – a schimbat în profunzime România timp de aproape o jumătate de secol. Revoluția din 1989 a survenit ca un moment de cotitură și pentru mișcările radicale latente, prezente în societatea românească. Chiar dacă regulile jocului instituțional și modelele de mobilizare politică erau, la începutul anilor ’90, masiv tributare național-comunismului ceaușist, radicalismul național-populismului românesc postdecembrist și cel al extremismului de dreapta interbelic au coexistat, chiar dacă erau ireconciliabile teoretic, cel puțin la nivelul partidelor antisistem românești (PRM, în special, dar și PNG și PUNR). Elementul comun al celor două radicalisme ținea de ideea suspendării timpului politic: aceste formațiuni promiteau momente și soluții imediate, dar fără a prezenta un plan sau o viziune concretă. Drept rezultat, multe dintre aceste partide își mențineau izolarea politică și raporturi reduse cu regulile democratice, dar fără a-și diminua aspirațiile politice.
Și Michael Shafir face distincția între „partidele radicale ale continuității” și „partidele radicale ale întoarcerii”, postulînd că ambele tipuri au în comun xenofobia și naționalismul virulent. Diferența este situată la nivelul referinței istorice: pe de o parte, „partidele radicale ale întoarcerii” se orientează spre valorile tradiționaliste legionare din perioada interbelică, iar cele „radicale ale continuității” preferă modelul moștenirii național-comuniste. De exemplu, Alianța pentru Unirea Românilor (AUR) ar reprezenta un tip de partid „radical al întoarcerii” în viziunea lui Shafir, dar care a reușit să strîngă sub el diverse organizații și mișcări abia vizibile pe eșichierul politic pînă în 2018. Pentru că, odată cu dispariția PP-DD de pe scena politică, partidele sistemice au apelat și ele la retorici radicale și populiste, eliminîndu-i pe populiști de pe scena politicii românești. Dar această victorie s-a dovedit a fi una à la Pirus: dispariția momentană a radicalilor populiști de pe scena politică le-a permis să se replieze pe fundalul populismului promovat de PSD și chiar de PNL. Momentul de cotitură a fost eșecul referendumului inițiat de Coaliția pentru Familie (CpF), dar care i-a coalizat și mobilizat pe susținători să se implice politic – interpretabilă și ca revoltă împotriva partidelor clasice care ar fi „sabotat intenționat” referendumul. Iar trecutul bogat în național-populism i-a metamorfozat și le-a trasat un viitor politic.
Așadar, în România, radicalizarea publicului capătă mai degrabă valențe național-populiste de factură locală decît ideologice. Ceea ce ne aliniază, oarecum, din punct de vedere regional, cu tendințele radicalismelor occidentale, nu departe de Polonia, Ungaria sau Bulgaria. Dincolo de asta, radicalismul românesc (național-populist) a început să fie exportat cu succes în statele vecine, în rîndul comunităților românești (cum ar fi Republica Moldova sau Serbia), cît și în diaspora, unde militantismul și discursul urii la nivel de rețele de socializare capătă valențe îngrijorătoare. În orice caz, este o tendință de avut în vedere pentru următoarele cicluri electorale.
Nicolae Țîbrigan este cercetător la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I.C. Brătianu” al Academiei Române.
Dosar realizat în parteneriat cu EURACTIV.ro.
