Pura țară o să piară
Am prefirat puhoiul de reacții revărsat pe net după descalificarea lui Djokovic la US Open. La capătul operațiunii, pot să spun că am adunat niște aur pentru un medalion al ideii de vină și pedeapsă la români.
Las acum cu titlu de inventar opiniunile îmbibate de obsesii conspiraționiste – e sîrb, dacă era Serena o iertau, vrea să facă o asociație de jucători paralelă cu ATP, de-aia l-au căpăcit, a organizat turneul Adria Tour, în care și-a bătut joc de COVID (și COVID-ul de el, și de alții) și au vrut să-i dea o lecție – toate minate la baza craniului de niște întrebări de bun-simț: ce interes puteau să aibă organizatorii US Open 2020, turneu și așa grav afectat de lipsa spectatorilor și a lui Rafael Nadal și Roger Federer, să-l elimine pe nr. 1 mondial de pe tablou, majorînd dramatic pierderile? Nici unul. Și dacă ar fi avut, de unde știau că Djokovic va trimite o minge în gîtul doamnei arbitru, ca să-l poată da afară? Răspuns: nu știau.
Curentul pro Djokovic se bazează pe cugetările: hai, dom’le, că n-are nici o vină, pedeapsa este exagerată, n-a fost cu intenție, arbitra trebuia să caște ochii, nu să se tăvălească pe jos, puteau să-l ierte, să-i dea un avertisment sau să-i ia niște puncte, dar nu să-l descalifice. Mă refer la cei care s-au pronunțat în limba română în acest sens.
Dacă privim în profunzime, constatăm că justificarea acestei atitudini este: să nu i se aplice legea pentru că e Djokovic și îmi place mie de el, sînt fan. Nici dracu’ n-ar fi zis ceva dacă în cauză era jucătorul Ted Tabakovic, de pe locul 150 ATP. Iese astfel la iveală inapetența fundamentală a românului (orice frază cu subiectul românul, românii rog a fi luată statistic) pentru principii. Cazurile particulare să trăiască, fiecare în legea lui – regulă generală, ce-i aia? Sîntem, carevasăzică, cu un termen al lui Noica, acatholici.
Un personaj emblematic pentru România, „rumânul” absolut Ion Țiriac, o spune filozofic tejghetărește: „Nu cred că Djokovic merita să fie eliminat, în special într-un turneu unde ăștia n-au un megastar. Eliminîndu-l, ei au furat de la US Open cel puțin 30% din valoarea turneului!”.
Prin urmare, morala radioactivului octogenar sună așa: legea nu se aplică în caz că, Doamne ferește, duce la pierdere de bani. Unde-i lege, nu-i tocmeală?! O prostie, tocmai că tocmeala e legea, ne povățuiește dl Țiriac.
„Dura lex, sed lex” este în chineză, nu în latină pe meleagurile noastre. Legea e de lut strămoșesc frămîntat și ia diferite forme, de la caz la caz. Esența conceptului lex, anume că, aidoma morții horațiene – pallida mors aequo pulsat pede pauperum tabernas regumque turres –, dă de perete cu piciorul și ușa colibei săracului, și poarta turnului regal, ne e de secole străină. În subconștientul și chiar în conștientul colectiv, echitabil înseamnă nicidecum just, drept, nepărtinitor, ci iertare reciprocă, căderea la pace; nu înălțarea la pace. „Lege” e prezent și în cuvîntul „înțelege”: ne înțelegem noi…
În unul dintre cele mai jalnice eseuri din cultura română, N. Steinhardt plachează pe actul IV al Scrisorii pierdute aurul iertării creștine: „Încă nu am ajuns în ghețăria iadului, a inimilor împietrite pe veci. Manifestația pe care o va conduce Cațavencu, după ce va fi prezidat și chefuit, poate stîrni rîsul și desigur compătimirea disprețuitoare, dar nu aduce suferințe, urgii și umiliri.
E la mijloc. E și ea pe undeva pe linia de aur a echilibrului, unde omenescul stă între divin și drăcesc, unde încă nu e cu totul și cu totul înrobit răului”. „De la «Iartă-mă, coană Joițico – Te iert» încolo, eroii lui Caragiale sînt superiori și pătrunși de creștinism. Pentru că aparțin poporului acela de străvechi creștinism, care nici n-a fost măcar convertit, despre care Emmanuel de Martonne spune că s-a născut miruit creștin.”
Trecut prin iadul închisorilor comuniste, N. Steinhardt nu se poate împiedica să gîndească așa cum o face un postac la cazul Djokovic: „Și dacă murea arbitra aia lovită de minge, ce era? În Africa nu mor în fiecare zi atîția copii de foame?”. Da, prin comparație cu ororile totalitare, păcatele personajelor din O scrisoare pierdută par veniale – ceea ce nu înseamnă că și sînt. Și nici incompatibile cu primele nu sînt: corcirea e o dovadă anticipată perfect de Belu Zilber: „Socialismul în România va purta pecetea a două genii, Iosif Visarionovici Stalin și Ion Luca Caragiale”. Zoe și Nae, doi ticăloși, cad la pace – asta îi face mai puțin ticăloși? N-a dus la moartea a milioane de oameni în această țară, și va mai duce, cîrdășia iertării reciproce a păcatelor între jigănii politice?
Această complicitate devastatoare o visează și românul de rînd: cînd cere să fie iertat Djokovic, în subconștient el însuși este Djokovic; cînd calcă pe bec, i se pare normal, pentru că n-a fost cu intenție, pentru că e băiat bun, să i se treacă cu vederea – „și ne iartă nouă greșalele, precum și noi iertăm greșiților noștri”. Sau, măcar, o sancțiune mai blîndă – „să-i dea un avertisment, să-i ia niște puncte, ceva…”, cum zic cei ce nici n-au citit regulamentul Grand Slam și nici nu-l vor citi vreodată. Cam ca românul care îl duce pe bulibașa decedat să fie incinerat la crematoriu și, cînd aude prețul, zice: „Da’ nu să poate numa’ să-l perpeliți nițel?”.
Iată, deci, medalionul de care vorbeam.
1) N-am nici o vină, pentru că vina nu există.
2) E un proces politic.
Dacă 1) și 2) nu funcționează, atunci:
3) Alții sînt de vină, nu eu, eventual părinții că m-au născut.
Dacă nici asta nu funcționează, se accesează:
4) Voi vorbiți? Să ridice primul piatra cel ce se știe fără vină!
5) Îmi dați cu suspendare?
În fine, cînd nimic nu mai ține:
6) Iertați-mă! Pe mine și pe ceilalți de teapa mea! Că dacă ne condamnați pe noi, România o să piară!
În cei 30 de ani de cînd fac autopsia pe viu a vieții publice românești, n-am găsit un singur om care să spună: „Eu sînt de vină. Înțeleg și regret ce-am făcut. Dincolo de pedeapsa pe care mi-o voi da eu, voi suporta toate consecințele”. De aceea, cred că această țară de inocenți e condamnată.
Cristian Tudor Popescu este jurnalist și scriitor.
