Publicul-loterie
Nu e un secret pentru nimeni că nu avem prea multe date oficiale, studii serioase pe care să ne sprijinim atunci cînd vine vorba de audiența culturală din România. În domeniul editorial, publicul e o problemă și mai spinoasă decît în (aproape toate) celelalte domenii culturale, căci e o ecuație care se încăpățînează să rămînă necunoscută. Cu cîteva excepții – autori (sau invitați) notorii ori cazurile în care se stabilesc a priori participanții (un grup de elevi, de pildă) –, organizatorii evenimentelor din jurul cărților operează mereu orbește, nu pot preconiza dacă și cîți oameni vor participa la o astfel de întîlnire. De aceea, în cei peste zece ani în care am organizat sau moderat evenimente din postura de jurnalistă literară sau din cea de editoare, am ajuns la o singură concluzie: nu avem educația necesară pentru a ne face o rutină din a merge la evenimente literare. Momentan, publicul e o loterie. Și probabil că ne mai trebuie mulți ani ca să ieșim din zona aceasta gri. În rest, e posibil să am mai multe întrebări decît răspunsuri în legătură cu acest subiect.
Avem un public de librărie? Dificil de spus. Și mai dificil de generalizat. În anumite librării și în cîteva orașe, acolo unde s-a format cumva o relație de apropiere între librari și cititori ori măcar un obicei de a organiza constant evenimente relevante, da. Însă datele empirice pe care le am, în urma călătoriilor succesive prin țară, par să încline majoritar spre nu: nu există per se un public de librărie, unul stabil, o bază minimă, dacă vreți. Poți merge la Iași, de exemplu, și să ai o sală arhiplină, ori poți repeta experiența și să fii surprins că doar doi oameni și-au făcut timp să treacă pragul librăriei. (Valabil și pentru București, Cluj, Timișoara, Sibiu, Brașov etc.)
Sînt cititorii pasionați parte din public? Mă repet: dificil de spus. Însă, de obicei, la un eveniment literar publicul e format preponderent din cunoștințe, rude, prieteni, colegi decît din necunoscuți – ceea ce nu înseamnă că aceia nu pot fi și cititori pasionați, dar e o chestiune care dă de gîndit și numai dacă facem apel la alte arte pentru comparație. Senzația mea e că o bună parte dintre cei care citesc constant literatură, de pildă, nu au neapărat dorința de a participa la lansări de cărți. Nici măcar scriitorii – în afara cazurilor în care sînt apropiați de cei care-și lansează cărțile sau fac parte dintr-o comunitate (în turneele n’autor – colecția de literatură română contemporană pe care o coordonez la Editura Nemira –, de exemplu, majoritatea celor publicați în colecție își susțin colegii prin prezența lor). Ori ceilalți actanți din domeniul editorial. Ceea ce ne conduce spre următoarea întrebare.
De ce n-ar fi interesați cititorii, scriitorii, criticii, jurnaliștii etc. de întîlnirile de acest tip? Grosso modo, pentru că li se par plictisitoare, redundante, prețioase. De-a lungul timpului, am discutat cu foarte mulți oameni despre aceste aspecte, iar formatul de evenimente care se tot reproduce (șiruri nesfîrșite de monologuri scorțoase, discursuri pedante, narcisice ale invitaților, eventual cu o intervenție discretă a autorului/-oarei la final) a îndepărtat încet-încet publicul-țintă. Cîteva întîlniri în stilul acesta și, gata, cititorul s-a lămurit, nu-și mai pierde vremea și data viitoare – sigur că sînt și excepții, însă sînt insuficiente încă, din punctul meu de vedere. Chiar recent, după un eveniment la Galați, un licean îmi povestea acest lucru, că fusese la o astfel de lansare de carte, cu o colegă pe care o convinsese cu greu să meargă cu el, și că s-au „plictisit îngrozitor”; de aceea, el avusese o reținere dacă să mai vină sau nu în seara respectivă cu aceeași colegă, de teamă că ar fi ceva similar.
Ce așteptări are publicul de la un eveniment literar/editorial? Cu toată onestitatea, nu am nici cea mai vagă idee. Mi-am imaginat, atunci cînd am lansat n’autor și am început turneele prin țară (întîi cu trei orașe plus București, apoi cu patru-cinci-șase etc., în funcție de perioade și alți factori), cu experiența de jurnalistă, cu dorința formării unei comunități de cititori și a unei relații între scriitori și cititori, că oamenii își doresc să-i audă pe autori mai mult, să vadă cum gîndesc, cum scriu, cum citesc, care sînt construcțiile din spatele cortinelor, de ce fac ceea ce fac ș.a.m.d. În acest spirit, am pus cap la cap un format de eveniment ușor altfel, care are ca piatră de temelie dialogul: între scriitori (doi n’autori față în față, care își împart publicul) sau între scriitori și invitați și între cititori și scriitori. Reacțiile participanților au fost, de fiecare dată, pozitive. Cu surprindere în priviri sau în feedback-uri. Cu alte cuvinte, nu se așteptau să le placă. Probabil că au fost și nemulțumiri, mai ales dinspre cei obișnuiți cu formatul despre care vorbeam mai devreme, dar ele n-au ajuns la mine decît sporadic. (În paranteză fie spus, aici găsiți și unul dintre motivele pentru care continuăm cu aceste turnee.)
Și totuși, publicul e mereu fluctuant, influențat de vreme, perioadă, alte evenimente, notorietatea (sau lipsa acesteia) scriitorilor ș.a. Loterie. Cei mici depind de părinți. Tinerii – liceenii și studenții – vin rarisim la întîlniri literare (mulți nici nu știu de existența lor). Adulți cu diferite roluri (inclusiv acelea de cititori) în piața cărții sînt imprevizibili. Adulți din alte domenii nu ajung la aceste informații (și atunci, altă întrebare: cum facem să ajungă la ele?) sau nu au cultura aceasta (nu de puține ori, am auzit oameni care se întrebau dacă trebuie să aibă o anumită ținută la o lansare de carte, dacă trebuie să cumpere bilet, dacă există vreo pauză în timpul evenimentului etc., ceea ce conduce la ideea că nu participaseră vreodată la un eveniment literar – încă o întrebare: cum îi aducem în librării?). În condițiile acestea, a avea un public dispus să plătească un bilet pentru o lectură publică, precum în Germania, de exemplu, pare SF. Deși, trebuie menționat, sînt cîteva evenimente care au reușit asta, iar formatul merge mai degrabă spre o formă de performance, o îmbinare a artelor, cum ar fi lecturi de poezie mixate cu dialoguri și muzică, în spații neconvenționale, nicidecum în librării. Ceea ce, din nou, ar trebui să ne dea de gîndit.
Educație, cultură, solidaritate, dialog și spectacol par a fi cuvintele-cheie. Poate că abia de aici putem construi.
Eli Bădică este redactor de carte, coordonatoarea colecției n’autor la Editura Nemira.
