Psihanaliză vs. coaching?

Psihanaliza este o teorie, o practică (clinică) şi o tehnică. De la Freud citire, pacientul trebuie să rezolve, el însuşi, ceea ce nu merge. Acest "ce nu merge" se află în inconştientul său. Fireşte, el are nevoie de un specialist în ale inconştientului, un psihanalist, care sesizează asociaţia liberă (discursul pacientului nu este, dintr-odată, o înşiruire de asociaţii libere căci, dacă ar fi, nu s-ar mai povesti!). Aşadar, psihanalistul sesizează asociaţiile libere şi face interpretări. El aude ceea ce pacientul nu aude în propriul său discurs. Inconştientul este un efect al limbajului, zicea Lacan. Tot muritorul vorbitor are un inconştient, prin însuşi faptul de a fi fost "fabricat" într-o limbă. Aşadar, psihanaliza umblă la conţinuturi profunde, refulate, supuse diferitelor mecanisme de apărare, şi ele inconştiente. Psihanaliza caută un de ce interior, vechi, constituit în copilărie, în meandrele sexualităţii infantile, în relaţiile precoce. Acest de ce nu se lasă uşor dibuit din cauza rezistenţelor, conştiente şi inconştiente. Nimeni nu dă, însă, de bunăvoie, vrabia din mînă pe cioara de pe gard. Iar proverbul zice că nici nu trebuie să dai ce ai aici şi acum, pe ceea ce ţi se promite, undeva, acolo. Vreau să spun că e nevoie de o anumită doză de credinţă în teoria respectivă, pentru ca lucrurile să meargă. Mai precis: pacientul şi terapeutul trebuie să creadă în aceeaşi teorie. Şi mai precis: teoria cu pricina trebuie să curgă în sîngele lor. M-aţi putea întreba dacă e posibil aşa ceva. Aş răspunde: depinde de teorie! Întrebarea următoare ar putea fi: cînd analistul şi analizantul, pătrunşi de teoria inconştientului, practică, împreună, transferul şi contratransferul, cine operează un control al acestei situaţii? Pe de altă parte, coaching-ul este acompanierea, însoţirea cuiva întru schimbarea credinţelor şi eliberarea energiilor creatoare, în special într-un domeniu profesional. Coaching-ul se înrudeşte cu analiza tranzacţională, cu terapia sistemică, cu programarea neurolingvistică. Propoziţia sa de bază este următoarea: creierul se poate "reprograma" astfel încît să ajungă la o funcţionare excelentă. Nu ne interesează trecutul îndepărtat, nici relaţiile precoce, nici cele tardive. Întrebarea de pornire nu este de ce, ci cum să ajung să fac cutare sau cutare lucru, cum să reuşesc performanţa maximă de care sînt în stare. Este un soi de învăţare a unei gestiuni eficiente întru obţinerea succesului care vizează "dezvoltarea personală". Durata de intervenţie variază între una sau mai multe şedinţe (cîteva luni maximum), de la o jumătate de oră pînă la trei ore şedinţa. Se foloseşte mult în întreprinderi, pentru gestionarea carierei, pentru mobilizarea resurselor înainte de un examen, de un concurs important. Se urmăreşte degajarea obiectivelor realizabile, a obstacolelor de trecut, întocmirea unui plan de acţiune. Se insistă, din capul locului, pe o cît mai limpede formulare a cererii. Spre deosebire de psihanalist, al cărui demers este de căutare, împreună cu pacientul, a motivelor (mecanismelor) ascunse ce produc simptomele sau împiedică împlinirea cuiva, un coach dispune de anumite strategii (de pildă, strategii de gestiune a doliului) pe care le aplică. Dispune de un savoir-faire relaţional. Fireşte, un coach are nevoie de o îndelungă experienţă în materie de relaţii interpersonale. Dar coaching-ul nu este o terapie, nici o consiliere. Înrudirea cu analiza tranzacţională, cu terapiile sistemice nu îi dă certificat de psihoterapie. Pot exista efecte terapeutice în coaching, dar asta este altceva. După părerea mea profesională, nu e cazul să comparăm ceea ce nu se compară. Şi nu se pot compara lucruri ce aparţin unor registre diferite. Diferenţa între un psihanalist şi un coach este esenţială, în special din punctul de vedere al demersului tehnic (chiar dacă, teoretic, ei pot împărtăşi referinţe comune). Dar diferenţa dintre un psihanalist militant şi un coach militant este nulă. Cînd lupta pentru cauză devine mai importantă decît cercetarea unui eveniment, atunci specialistul se transformă în ideolog. El încetează să mai fie specialist. Una dintre problemele specialiştilor zilelor noastre (specialişti în diverse terapii şi intervenţii asupra fiinţei omeneşti) este faptul că ei, specialiştii, ţin cu ghearele şi cu dinţii de o singură teorie, de o singură elaborare a faptelor. Or, faptele, evenimentele, oamenii nu se supun unei singure citiri. Irena Talaban este psihanalistă în Franţa.