Protagoniştii basmului românesc
Făt-Frumos - este personajul din basmele româneşti care întruchipează frumuseţea trupească, frumuseţea sufletească şi vitejia fără seamăn. În imaginaţia poporului, Făt-Frumos are toate calităţile şi nici un defect. Nu are puteri supranaturale, ci rămîne în toate acţiunile sale un om, pe care, pentru bunătatea sufletului său (...) îl ajută toate zînele, toate babele sfinte, toate duhurile bune şi însăşi Maica Domnului. Ileana Cosînzeana (Sînziana) - este fiica de împărat, vitează şi frumoasă, de ai cărei boi s-a dus veste peste mări şi ţări. Peţită de toţi fiii de împărat, se căsătoreşte numai cu Făt-Frumos, cu care face o pereche ce nu se mai află pe lume. Zmeii - sînt nişte fiinţe cu chip de om, dar cu proporţii mai mari. Au o coadă solzoasă, o înfăţişare fioroasă, sînt foarte puternici şi umblă de cele mai multe ori pe cai năzdrăvani cu mai multe inimi. Sînt în luptă veşnică cu Făt-Frumos care iese întotdeauna învingător şi se cunună cu cea mai mică dintre domniţele furate de zmei şi scăpate de el. Flămînzilă - e o namilă de om deşirat şi uscat ca un peşte afumat; numai pielea şi oasele. Ochii îi stau în vîrful capului şi lucesc, ca nişte licurici, fugînd în toate părţile după mîncare. (...). Tot ce vedea, mînca. Chiar şi brazdele de pămînt le mînca şi tot striga că îi e foame. Setilă - frate cu celălalt, dar nu semănau deloc la înfăţişare. Setilă era un om mic, gros cît un poloboc, şi cu o burtă mare ca un burduf. Umbla veşnic cu buzele fripte de sete şi cu limba scoasă şi uscată, ca ogarii vara pe zăpuşeală. Unde vedea un rîu, îl şi sorbea de rămînea peştii zbătîndu-se pe uscat. Satu-Palmă-Barbă-Cot - era o pocitură de om, mic ca un copil de 5-6 ani, înalt de-o palmă şi cu barba de un cot, cu capul cît nuca, cu ochii cît talgerele, cu mîinile cît fusele, cu picioarele cît drugii şi cu şezutul cît o faţă de arie. I se mai zice Tartacot-cu-barbă-cu-tot şi umblă călare pe un iepure şchiop. Strîmbă Lemne - om voinic, de statură uriaşă şi de o putere straşnică. Ocupaţia lui e să îndoaie copacii cu mîinile, aşa cum ar îndoi cineva o nuia. Om bun, de altfel, şi săritor la nevoie. Gerilă - o dihanie de om ce se perpeleşte la un foc de 24 de stînjeni de lemne şi tot strigă că-i e frig. La înfăţişare era urît ca naiba. Avea nişte urechi clăpăuge şi nişte buzoaie groase şi dăbălate. Ochilă - era un om ce avea în frunte numai un ochi, mare cît o sită, şi cînd îl deschidea nu vedea nimic cu el, da chior peste ce apuca. Iar cînd îl ţinea închis, fie zi, fie noapte, spunea că vede cu dînsul şi măruntaiele pămîntului. (Marcel Olinescu, Mitologie românească , Editura Saeculum I.O., 2001)
