Prostituţii culturale ieri şi azi (2004)
(Simona Sora) În "obsedantul deceniu" de după interzicerea stabilimentelor din Crucea de Piatră, intelectualii români au avut la dispoziţie puţine alternative de adaptare la mediu: cei care nu erau sincer pasionaţi de idealul comunist puteau "opta" fie pentru rentabila prostituţie cultural-politică (recte: pentru înregimentarea propagandistică pură şi dură), fie pentru asceza radicală a tăcerii şi/sau pentru practicarea de activităţi "subterane" care, odată aduse la lumină, riscau să fie plătite cu ani grei de închisoare. Mai tîrziu, în anii epocii Ceauşescu, prostituţia intelectuală s-a diversificat, devenind - din brutală, obligatorie şi coercitivă, cum fusese pînă atunci - oarecum opţională şi mai "competiţională", impusă prin metode ceva mai soft. Aşa cum, în capitalismul putred, candidatele la angajare într-o firmă privată sînt uneori nevoite să treacă şi prin patul patronului (ca "probă de foc"), intelectualii autohtoni îşi plăteau obolul propagandistic, acceptau regulile de joc ale cenzurii... Ca să nu mai vorbim de alte perversiuni politice, aflate "sub pecetea tainei". Primeau în schimb, pe model (neo)feudal, o marjă de "libertate" controlată, vizibilitate publică, avantaje materiale şi privilegii sociale interzise muritorilor de rînd... Chiar şi multora dintre victimele "violurilor" politice din epoca Dej noua Putere începuse să le placă, drept pentru care au început să-şi găsească alibiuri morale de tot felul ("o viaţă are omul", "trebuie să te descurci", "salvarea culturii", "comunismul e etern, să profităm de pe urma destinderii", "patriotism şi imaginea României în lume", "reformarea din interior a comunismului" etc. etc.), (re)construindu-şi identitatea publică în jurul tacitei solidarităţi a prostituaţilor. Exista o aşa-numită "prostituţie fondatoare", în urma căreia prostituaţii (de obicei tineri aspiranţi la gloria literaturii) primeau, de bine, de rău, un tichet pentru paradisul culturii naţionale, păstorite de bătrînii prostituaţi. Un alt tip de prostituţie era cea ocazională, din care mulţi îşi cîştigau o existenţă prosperă, "salvîndu-şi", totodată, "opera viabilă". Totul era foarte simplu: urmînd înţeleptul îndemn al dnei Pristanda ("Ghiţă, Ghiţă, pupă-l în bot şi papă-i tot"), individul îşi delega o parte a identităţii sale publice Puterii de partid şi de stat, colabora la volume omagiale, accepta diverse aranjamente şi angajamente, servea drept faţadă şi agent de influenţă - evident, în numele unor ţeluri "nobile", menite să aline crampele conştiinţei morale... apoi totul mergea ca pe roate, dacă mecanismul nu se gripa pe parcurs. Instituţiile culturale erau dublate de bordeluri ideologice; aici, novicii erau inseminaţi şi însemnaţi cu semnul roşu al partidului. Existau şi partuze propagandistice pentru întreg poporul, precum, de pildă, Cenaclul "Flacăra" şi Festivalul Naţional "Cîntarea României". Masificat, integrat în colectiv, cetăţeanul patriei socialiste căpăta astfel sentimentul stenic al apartenenţei, al creşterii puterii, al co-participării la armonia naţiunii comunizate: se şi distra, asimilînd "la pachet" mesajul Puterii... Maeştrii prostituţiei propagandistice la vîrf - Adrian Păunescu, Eugen Barbu, Sergiu Nicolaescu, Titus Popovici, D.R. Popescu, Mihai Beniuc ş.a. - colonizau de zor mentalul colectiv - însă, dincolo de serviciile lor mitografice, întregul edificiu cultural îşi datora într-un fel sau altul funcţionarea "prostituţiei" intelectuale. "Artiştii emeriţi", "cîntăreţii îndrăgiţi", "ansamblurile corale" se prostituau zilnic pe micile ecrane, în recitative sau spectacole muzical-coregrafice, onorau copios toate manifestările puterii, dobîndind în schimb bilete de voie pentru spectacole de valoare, turnee în străinătate, discuri cu colinde religioase sau, după caz, cu cîntece de petrecere deocheate. Existau şi "prostituaţi de sacrificiu" (care "ţineau spatele" celor necompromişi), şi prostituaţi "anonimi"... Bref - de la prostituţia ordinară pînă la cea "de lux", "cu ştaif", toată gama era acoperită. Iar cei care nu marşau şi nu profitau deloc de pe urma acestei activităţi socializante ("fraierii" sau "ereticii") erau, fireşte, condamnaţi la marginalitate socială. Pînă la urmă, totul devenea o chestiune de gestionare publică a surplusului de libido habendi (citeşte: de vanitate, de lăcomie...). În condiţiile de pluralism consumist binişor mafiotizat ale României de azi, prostituţia intelectuală s-a transformat, în ton cu vremurile, în clientelism mercenar. Prostituatul cultural este vanitosul suficient, girueta care face "totul" pentru obţinerea de avantaje materiale, de funcţii şi onoruri calpe. Amănunt important - cel mai adesea (deşi nu obligatoriu), el este un profitor politic al Statului paternalist. Vezi în acest sens cazul "artiştilor îndrăgiţi" trataţi "regeşte" de marshall-ul Ion Antonescu şi plimbaţi prin ţară "ca-n vremurile bune" ale erei Ceauşescu, sub auspiciile Puterii pesediste... Dar sîntem în an electoral şi vom vedea multe. Lipsit de vertebrare interioară (ceea ce ar presupune o oarecare asceză), acest tip de artist/intelectual (care, în general, are o părere foarte bună despre sine şi un suspect complex al autorităţii) îşi dă întreaga silinţă pentru a părea şi a apărea, făcîndu-se remarcat, pentru a mima valoarea şi pentru a-i aburi pe ceilalţi, profitînd la maximum de pe urma lor. Este, prin excelenţă, un instrument care se lasă instrumentat şi, la rîndul lui, instrumentează. Cinic, lucrativ şi combinagiu, pupincurist şi ipocrit, fără personalitate şi, de aceea, parazitînd avid personalitatea altora, el poate fi, la o adică, inteligent, talentat, chiar cult etc. Nu e întotdeauna uşor să recunoşti "simptomul", să distingi unde se termină acea "minima moralia" acceptabilă şi unde începe prostituţia... Există totuşi o limită dincolo de care prostituţia culturală devine stridentă. Cînd un intelectual atinge un asemenea prag (sau cînd nu-l poate depăşi) simţi că - indiferent dacă îţi e sau nu adversar - nu poţi avea încredere în autenticitatea ideilor/opiniilor lui (bune sau rele, bine sau rău exprimate), ci doar - cel mult - în autenticitatea oportunismului care-l pune în mişcare. Orice s-ar spune, în cultură prostituţia se plăteşte mai scump decît în alte părţi... (Dilema veche nr. 2, 23 ianuarie 2004)
