Proiectul cultural nu a fost niciodată doar un mijloc

Sintagma "Sibiu - capitală culturală europeană" a fost mult timp şi pe bună dreptate confundată cu primarul Klaus Johannis. Şi, de fapt, el a fost pregătit pentru acest proiect şi proiectul lui a reuşit. Klaus Johannis a făcut din organizarea administrativă un stil şi a funcţionat la fel de bine pe o scenă cu rockeri, într-o instalaţie video raportată la putere, într-un juriu de artă contemporană, în infrastructura unor străzi ori în plin soare la o cafenea cosy. În faţa unor consilieri, adeseori stupefiaţi, Klaus Johannis a reuşit să impună cultura prin decret administrativ. Iar solicitudinea lui pentru cultură a vindecat multe divergenţe politice şi a impus solidaritatea disciplinei. Dialectica lui Klaus Johannis a fost clară - păstrarea, prin îngrijire şi protecţie, şi modernizarea, prin creativitate şi calitate. Sibiu - capitală culturală a început să semene cu o staţie experimentală undeva la apusul lumii. Instituţiile nu au fost însă sută la sută pregătite. Dar, oricum, în astfel de situaţii este mult mai interesantă puterea proiectelor culturale. Şi au existat mulţi oameni care s-au implicat fie prin poziţie radicală, fie prin suport structurat, în filozofia acestor proiecte. Două lucruri au funcţionat modern în Sibiu - analiza vieţii şi fuga de viaţă. Farmecul acestui recurs la interioritate, de la suflet la non-solvabilul, dar analizabilul eu, a adus în structurile culturale inducţia, fantezia conceptuală, design-ul inovativ. Această topică poate şi mai ales trebuie să fie corelată cu sofisticatul baron Brukenthal, care în urmă cu 200 de ani a adus la Sibiu primul model cultural european modern - ordine, lux, armonie. Categoric, fără acest model, Sibiu - capitală culturală europeană nu ar fi existat. Nu întîmplător, Klaus Johannis a înţeles acest lucru şi a recunoscut deschis că oraşul a reuşit astfel să-şi păstreze identitatea. S-a tins de la început spre o dimensiune internaţională şi spre formarea unor nuclee culturale: saloanele de etică, cabinetele de lectură, concertele de casă, balurile cu temă, lucruri care au rămas necunoscute poate turiştilor, dar au livrat o bucurie nouă oraşului. Sibiu - capitală culturală europeană se poate compara cu alte cîteva capitale culturale europene: cu Ljubljana, ca structură etică, cu Graz, ca dimensiune experimentală şi excentrică, iar ca demers teoretic, cu Weimar. A existat însă o reţinere, o temere pe care încă nu mi-o pot explica. Proiectul de remodelare a oraşului nu a fost chiar fabulos, dar s-au deschis spaţii alternative în centrale termice dezafectate şi cafenele cu identitate. Clişeele locului au fost luate prea în serios, dacă mă gîndesc cum au fost parodiate clişeele din Weimar - ceapa ca metaforă, cîrnatul ca simbol. Miturilor locului li s-a rezervat tot o interpretare tradiţională. Nimic nu a fost prezentat multimedial - vezi cazul Frankenstein la Weimar. În Sibiu nu au existat camere de linişte de tip Goethe. Au existat însă cîteva teme vulnerabile. Cît de departe poate merge politicul în instituţiile de cultură? Este cenzura doar o problemă de familie locală? Există încă o presiune a Vestului? A revenit în forţă paradigma centru-periferie? S-a recurs adeseori la discursul postmodern de tipul "totul merge". Au existat cîteva crize legitime şi foarte multe crize contrafăcute... Şi uneori comentariul ascundea probleme de bani, de putere, de interes... Apoi, multe instituţii culturale nu au vrut să accepte nici un factor de risc. Agenda lor publică a rămas demodată. Nu au vrut să accepte regula conform căreia marketing-ul este esenţial, PR-ul sofisticat, iar justeţea, corectitudinea şi integritatea formează conţinutul programului. Şi aceasta indiferent de situaţia demografică a locului. Cred că din interior nu se poate aprecia echilibrul dintre diversele domenii ale culturii, pentru că fiecare a lucrat doar în domeniul său şi într-un mod aproape epuizant. Confruntarea s-a făcut în registru grav. Mulţi s-au apropiat iarăşi foarte tare de ideile lui Max Weber. Le-a rămas doar modalitatea de a-şi găsi stilul de acţiune. A trebuit să menţinem fiabilă intenţia, diferenţele, autonomia segmentelor. A trebuit să ne separăm de hermeneutica comunicării cotidiene. Şi mai ales a trebuit să facem sisteme. Un moment important în reţeaua de informaţie + atenţie economică + distribuţie multiplă au reuşit să creeze criticul de artă Anca Mihuleţ şi economista Mihaela Cotor, avînd mereu mobilitate în faptul crizei, avînd mereu puterea de a fi restrictive. Kilian Doerr a acceptat în Biserica Evanghelică din Sibiu momente de acută modernitate, iar Dan Bartha, care a gestionat, întreg anul, logistica, a fost cel mai căutat om din Sibiu. Maşinile cu logo-ul capitalei culturale europene erau întotdeauna unde trebuiau să fie. În anul 2007, trei proiecte gîndite pentru Sibiu - capitală culturală europeană au fost la fel de importante pentru mine, pentru că în viaţă putem să primim cele mai profunde lecţii despre noi şi despre instituţiile noastre, de la artişti. Expoziţia "Salve Fiat Romuli Nepos < gorzo’s new paintings" a refăcut discursul reîntoarcerii picturii într-o pinacotecă, Palatul Brukenthal, redimensionînd pentru arta contemporană românească problema gravă, dar certă a vizualului. Gorzo a spus o poveste despre reducţia radicală, dar şi despre splendida izolare / în această splendidă izolare, eu mi-am pierdut funcţia..... Proiectele "Contemporary Exhibiting" şi "Catching Passages", desfăşurate în Galeria de Artă Contemporană a Muzeului Naţional Brukenthal, au demonstrat forţa şi utilitatea unei galerii anexate muzeului şi disponibilitatea galeriei de a lucra cu muzee similare (Casino de Luxembourg), spaţii de artă consacrate (Kunstraum Noe, Galeria Michael Janssen, Kultur Fabrik, Arhiva Demarco), cu artişti faimoşi ai momentului (Dan Perjovschi, Jonathan Meese, Gert şi Uwe Tobias, Markus Lüpertz). Iar workshop-ul despre desen desfăşurat în Luxemburg şi Sibiu cu 12 artişti tineri din întreaga Europă (Adrien Tirtiaux, Raffaella Crispino, Paula Müller, Caspar Pauli, Polly Read, Karol Radziszewski, Sebastian Moldovan, Karo Szmit, Marco Colombaioni, elffriede, Stina Fisch, Mike Lamy) a anticipat ceea ce societăţile artistice din cele două capitale culturale vor descoperi cu timpul - importanţa imixtiunii demersului artistic în viaţa unui oraş. În mai, orchestra "ensemble 20. Jh." a prezentat în premieră mondială la Avrig, la reşedinţa de vară a baronului Brukenthal, rescrierea simfoniei în sol major a lui J. Haydn, cunoscută sub numele de "Simfonia Sibiului" sau "Simfonia Brukenthal". Compozitorul este Franz Koglmann, iar mixajul între jazz, Cioran şi Haydn, caracterizat prin sinceritate şi permeabilitate, a fost destinat să exprime atît contradicţiile, cît şi experienţa muzicală a unui oraş care chiar a fost capitală culturală europeană.