Profesiunea: „dealer” de idei la mîna a doua

Dacă aș fi pus să caracterizez rapid raportul dintre intelectuali și puterea politică, mi-aș aduce aminte de Hayek. El observase deja că adevărata luptă pentru putere într-o societate nu este nici politică și nici economică, ci este lupta pentru impunerea ideilor prevalente în cetate. Așadar, a definit „intelectualii publici” ca fiind „dealer-i profesioniști de idei la mîna a doua”. Atrag imediat atenția că nu e nimic depreciativ în această definiție dacă nu uităm prima observație. Într-adevăr, intelectualii vehiculează idei care, în mare măsură, nu le aparțin: le-au citit undeva, le-au auzit undeva. Nu există idee pe de-a-ntregul nouă. Orice idee se naște din altele. Dar faptul că aceste idei circulă, „se vînd”, că unele idei „se vînd” mai bine decît altele, că unele idei circulă și altele nu, se datorează exclusiv intelectualilor. În acest sens, dealer-ii profesioniști de idei la mîna a doua devin protagoniștii adevăratei lupte pentru putere. Însă cei care culeg profitul politic al victoriei unora sau altora dintre idei nu sînt, decît rareori, intelectualii – sînt politicienii. Ideile sînt abstracte, dar voturile pe care le strîng în tolba unuia sau altuia dintre partide ori candidați sînt cît se poate de concrete. Bagă-le oamenilor în cap ceva și ei îți vor răspunde simetric și automat cu votul lor.

Imediat după 1989, s-a redeschis rapid spectacolul pasionant al intrării intelectualilor în spațiul dezbaterilor politice. Unii intelectuali au încercat chiar politica de-adevăratelea intrînd în partide, candidînd în alegeri politice sau ocupînd funcții în structuri politice. Amestecul intelectualilor în politică, însă, nu a fost un drum cu sens unic. Intrînd în spațiul ideilor și realităților politice, intelectualii au deschis larg ușa pătrunderii politicii în lumea lor, lumea culturii. A ieșit un amalgam care, adesea, năucește. Auzi adesea oameni din publicul spectator care reproșează cîte unui politician că nu e vrednic intelectualicește sau unui intelectual că e defect politicește.

Idealul intelectualizării vieții politice rămîne controversat. Unii spun că e de dorit. Mai bine să fii condus de oameni care știu carte. Unde mai pui că mulți dintre fanii implicării intelectualilor în politică cred că intelectualizarea politicii înseamnă, în primul rînd, moralizarea ei. Alții spun că, dimpotrivă, biblioteca să rămînă la bibliotecă, căci politica e alt gen de treabă – politica aduce salarii și pensii stabile, elimină vizele de călătorie, face drumuri și poduri, are grijă de păduri, face școli și spitale, prinde hoții. Ce treabă are cultura cu asta?

Tema relației intelectualilor cu politica are o istorie bogată. Fie vorba între noi, istoria însăși e o invenție a intelectualilor și mă întreb dacă nu cumva este și cazul politicii. Dosarul nostru nu-și propune prezentarea acestei istorii – nici să vrem n-am putea-o face. Vrem, doar, să vedem cum stau lucrurile acum, la noi și în cîteva țări la care privim cu atenție. În afara unui text despre relația intelectualilor cu politica în România, acest Dosar examinează situația la zi în cîteva țări importante: Statele Unite, Rusia, Germania. Sînt, toate, mari culturi, cu tradiții imense în materia relației intelectualilor cu politica. Tocmai din această cauză, ne interesează pe noi, mai nou veniți în filmul acesta, să vedem cam cum stau ei.