Pro(copy) şi contra (right)

Copyright & (co)piraterie Alex. Leo Șerban: OK, uite cum văd eu lucrurile: am un tablou, să zicem Picasso (să facem un exercițiu de ficțiune și să zicem că mi-aș putea permite un Picasso)... Tu vii și zici: o fi al tău, dar e și al meu, pentru că e "bun cultural”! Eu îți zic că nu poate fi și al tău pentru că l-am cumpărat; dacă vrei un Picasso, îți cumperi un Picasso, iar dacă nu-ți poți permite îți cumperi o reproducere... Bun, o să-mi zici că alta e situația cu "opera de artă în epoca reproducerii mecanice”, ca pictura nu se califică " la fel ca muzica sau filmul " în această discuție: cei care fură stilul și semnătura (copyright-ul, cum ar veni) unui pictor nu se cheamă pirați, se cheamă falsificatori de tablouri, iar cei care fură un tablou se cheamă hoți. Dar, în esență, problema (morală) este aceeași: de ce mi-aș însuși un "bun cultural” fără să plătesc nimic?! Constantin Vică: Îmi place să cred că am depăşit pînă şi "epoca reproducerii electronice”. Acum ne aflăm într-o epocă a remixului şi a creativităţii partajate. Bunurile culturale nu (mai) apar ex nihilo, iar cei care le produc folosesc întotdeauna resurse culturale comune (de la limbă la idei, metode, reţete şi tehnici) şi, cu foarte rare excepţii, modul de producţie este unul colectiv, în care reţelele, comunităţile, echipele şi prietenii colaborează. Modelul contemporan al autorului sau inventatorului este unul relaţional: ne aflăm imersaţi în medii care ne transformă (oferă input) în mai mare măsură decît le transformăm noi individual (output). În cazul tabloului lui Picasso, acesta nu este al tău aşa cum alte tipuri de proprietate tangibilă (casă, bicicletă, garderobă etc.) sînt ale tale. Tu nu poţi modifica sau altera un tablou de Picasso şi nu îl poţi vinde cînd şi cum vrei. Conceptul fundamental de proprietate individuală presupune exclusivitate şi raritate. O resursă are motive să fie individualizabilă doar atunci cînd e rară, iar alocarea ei trebuie să aducă eficienţă socială. În cazul bunurilor ideale (sau culturale, cum le numim noi) nu putem vorbi de raritate. În acelaşi timp bunurile culturale sînt replicabile la infinit cu costuri nule. Mă bucur că ai folosit verbul "a însuşi” " e un verb propriu limbii romîne care are două sensuri: primul este cel de apropriere, luare în proprietate; al doilea înseamnă "a asimila, a dobîndi cunoştinţe, idei, opinii într-un domeniu” (după DEX, cel puţin). Oamenii cînd îşi însuşesc un bun cultural ideal nu-şi aproprie nimic, ci asimilează informaţie şi dobîndesc cunoştinţe. Ei nu devin proprietari frauduloşi, nelegitimi ai unei proprietăţi. Dacă ar fi aşa, atunci orice însuşire ar duce la deposedarea altora de resurse rare, iar efectul ar fi dispariţia în timp a culturii. Însă însuşirea unor entităţi imaterial-informaţionale are ca efect tocmai perpetuarea culturii şi transformarea ei creativă. Atunci cînd auzi o poezie citită de cineva şi o memorezi ţi-ai însuşit-o. Dar oare ai lăsat poetul fără versurile sale? Însuşirea conservă dreptul moral al autorilor. O astfel de însuşire poate fi doar gratuită pentru că nu presupune un transfer de proprietate. Industria clamează un drept sui generis (cel patrimonial) pe care publicul re-creator nu îl recunoaşte drept unul valid. a.l.ș.: Stai puțin, s-o luăm ușor. 1. Nu prea înțeleg cum e povestea asta cu "o epocă a creativității partajate”? Ideea că orice produs cultural este suma unor "resurse culturale comune” nu înseamnă că modul de producție este unul colectiv; numai utilizarea acelor produse poate fi colectivă...; 2. Pînă să ajungem la "remixuri”, hai să vorbim despre produsele culturale canonice " muzica, de pildă; 3. Nu mi-e foarte clar de ce, dacă sînt proprietarul unui Picasso, nu îl pot vinde (?); 4. Într-adevăr, produsele culturale pot fi replicabile, dar de ce "trebuie” ca replicarea lor să fie gratuită? În privința informației, sînt de acord " ea poate fi "însușită” gratis: cineva îți recită o poezie și, dacă ai memoria bună, o memorezi; dar dacă, după ce-ai memorat-o, vrei să citești un întreg volum al acelui poet, trebuie să-l cumperi. În muzică, la fel (probabil că ar trebui să facem o distincție între "artele succesiunii” de care vorbea bătrînul Lessing și "artele simultaneității”...). Una e să asculți la căști, într-o librărie de cd-uri, o piesă " sau chiar un întreg album " ca "să-ți faci o idee” (să știi dacă te interesează să-l cumperi) și alta să-l descarci gratuit de pe internet. Scuza cea mai des invocată de pirați este aceea că nu vor să cumpere produsul respectiv, vor "doar” să-l asculte. Or, dacă e vorba despre "drept moral”, acesta este " într-adevăr " intangibil (cu condiția, totuși, să fie menționat măcar numele artistului respectiv!); dar mai există și dreptul de folosință - și aici intervine copyright-ul. Dacă, odată "procesată” informația, ai intenția să reasculți piesa/albumul (să recitești poezia/volumul etc.), atunci nu mai poate fi vorba despre "bun comun” (= informație), ci de plăcere personală. Iar plăcerile costă: dacă artistul vrea să facă un cadou fanilor săi, organizează un concert (sau o lectură). Dar și concertul costă, ca și volumul pe care-l iei după lectură (dacă ți-a plăcut). Cred că acel "public re-creator” se ascunde în spatele unor concepte cețoase produse instant pentru a nu scoate banul din buzunar... C.V.: Hai să răspund mai întîi la întrebări. 1. Acceptăm amîndoi că orice act creativ porneşte de la un fond comun de idei, practici, tehnici etc. Modurile de protecţie ale aşa-zisei proprietăţi intelectuale restrîng dramatic accesul la fondul comun şi îngrădesc orice nouă creaţie, remix, parodie sau chiar citare. Legat de "creativitatea partajată” să ne gîndim numai la faptul că orice film, spectacol de teatru, înregistrare sonoră sînt de fapt rezultatul unei munci de echipă, în care fiecare dintre membrii echipei are un rol necesar în creaţia operei. În lumea cercetării e la fel: nu există cercetare individuală, orice mic progres e rezultatul unor grupuri de cercetare şi se validează într-o comunitate epistemică. În lumea digitală, modelul colaborativ e cel dominant: sute de sisteme de operare open source, Wikipedia, browserul Firefox etc. Dezvoltarea web-ului ca tehnologie se face prin grupuri de lucru care propun noi standarde şi reguli. Poate că ar trebui să privim interdisciplinar spre tehnologia web şi să vedem un model al guvernanţei bunurilor culturale. 3. Nu am susţinut că nu poţi vinde un Picasso, ci că nu-l poţi modifica şi vinde aşa cum vrei tu, în condiţiile impuse de tine. Intenţia mea era să arăt că nu îţi exerciţi relaţia de proprietate cu un tablou la fel cum o exerciţi cu un alt bun tangibil. Şi aproape toate bunurile tangibile pe care le consumăm sînt culturale: omniprezenţa design-ului, noţiunea de "brand", istoria producătorului, practica socială pe care o aduce orice bun (bicicleta, de exemplu) - toate acestea fac parte dintr-un sistem cultural complex în care consumatorii, adică publicul, nu mai vor să fie doar terminale ale unor emiţători, ci actori care modifică în mod public, nu doar achiziţionează privat. De ce un tablou de Picasso nu poate fi alterat, dar opera unui designer de la IKEA da? 2. şi 4. Muzica e marele cîştigător al file-sharing-ului. Toate studiile arată că în timp ce vînzarea de discuri scade (şi nu din cauza pirateriei, cum încearcă să acrediteze ideea industria, ci din cauza inadecvării producătorilor la noul mediu, cel online), creşte masiv vînzarea de melodii online (iTunes e un exemplu), lumea se orientează către o paradigmă a accesului, nu a proprietăţii (Last.fm, Pandora etc.) şi, mai ales, accentul s-a mutat pe reprezentaţiile live " oamenii merg din ce în ce mai mult la concerte, fie pe stadioane, fie în cluburi sau filarmonici. Acest clash tehnologico-cultural petrecut din anii ’90 încoace de-abia acum îşi face simţite efectele: artiştii se reîntorc la practica vie a artei lor, concertul, şi apar genuri & nişe noi (în care identitatea locală e importantă). În 90 am fost generaţia MTV, acum generaţia MySpace îşi impune propriile standarde. Nu pot să nu remarc că în muzica romînească singurii care au înţeles că file-sharing-ul de fapt e cea mai bună metodă de promovare şi atragere a publicului sînt maneliştii. Internetul produce, prin file-sharing, cultura participării şi recomandării, externalităţi pozitive în reţea (prin costurile nule de reproducere). Proprietatea intelectuală este un mod de a re-internaliza aceste externalităţi: cum orice mp3 poate zburda liber prin reţea, producătorul vrea să-l ţină captiv (fie printr-un sistem de protecţie de drepturi digitale, fie prin procesele pe care le intentează, fie prin campaniile care demonizează file-sharing-ul şi aduc panica morală) şi să-l distribuie doar celor care plătesc. Dar de ce atunci producătorii nu-şi ţin produsele în afara reţelei? Pentru că dacă nu circuli online, nu exişti. Există un punct de echilibru între cerinţele industriei, natura artiştilor şi dorinţa publicului de a fi parte creativă, nu doar receptoare. Important este să-l negociem împreună. Observi şi tu că fiecare gen sau mod creativ are o natură specială (e bine că bătrînul Lessing a fost şi el chemat la masa dezbaterii!). Fiecare dintre aceste naturi ne obligă să observăm şi să teoretizăm altfel relaţia de proprietate dintre autor, producător, public şi suportul pe care se află opera. Sîntem captivi ai unui sistem impus în anii ’60 (n-o spun eu, ci economişti şi profesori de drept), cel al "proprietăţii intelectuale”, un sistem care are legătură şi cu Războiul Rece şi cu dorinţa SUA de a avea o legislaţie internaţională care să-i apere produsele intelectuale în exterior. Acest sistem, după cum observă mulţi critici ai globalizării (Stiglitz), dar şi susţinători intransigenţi ai pieţei libere şi capitalismului (Mises, Friedman etc.) nu este unul fundamentat corect şi eficienţa sa este scăzută. Umbrela "proprietate intelectuală” este una care nu apără de ploaie pe nimeni. Dacă privim spre industriile creative care se bazează mai puţin pe copyright (cum ar fi moda, de exemplu), dinamica e cu totul alta, ritmul de schimbare e ridicat şi impactul asupra publicului creşte de la an la an. La fel putem privi spre distribuţiile Linux. Cred că ar trebui să purtăm discuţii pentru fiecare ramură a industriilor creative şi de divertisment în parte, apoi să punem naturile lor specifice în raport cu utilitatea socială pe care o au (pentru că alt mod de a fundamenta protecţia lor deocamdată nu există) şi la final să avem perspectiva largă, a culturii ca sistem de relaţii atît în spaţiu, cît şi în timp. Aş mai face o distincţie între produs/industrie culturală şi bun cultural/cultură. E clar că dacă alegem să purtăm discuţia în termenii primului cuplu, vom fi atenţie la ce tip de tranzacţie există între autor, producător şi receptor. În termenii celui de-al doilea cuplu, deja introducem noţiuni mai fragile, dar mult mai importante: comunitate, utilitate socială etc. Nu cred că un concept transversal cum e "proprietatea intelectuală” e mai puţin ceţos decît cel al publicului "consumactor” sau "re-creator”. Dacă vrem să conservăm regulile actuale (care sînt cam ciudate, pentru că pleacă de la asumpţia că oricine e un posibil violator de drepturi) atunci va trebui să fundamentăm acest nou tip de proprietate consistent cu noţiunea proprietăţii cum o avem de la greci şi romani încoace. Dacă vrem să le schimbăm astfel încît să aducă avantaje tuturor (şi nu doar producătorului industrial, care-n ziua de azi nu-şi mai găseşte utilitatea, cînd informaţia e la un click distanţa) atunci trebuie să reformăm prima instituţie: limbajul în care are loc discuţia despre creativitate şi dezvoltarea culturală. a.l.ș.: Ceea ce spui despre "munca în echipă” nu este relevant decît în cazul filmului, eventual al muzicii: un roman nu se scrie, totuși, în echipă, și nici un tablou nu se pictează la mai multe mîini... În plus, dacă vorbim strict despre cinema, există un întreg "tren(d) de gîndire” care susține că filmul este al regizorului (autorului), nu al altcuiva " și basta. Evident că proprietatea intelectuală restrînge " n-aș zice "dramatic”, ci logic " accesul la "fondul comun”: asta e și ideea " de a descuraja aproprierea unui "trademark” stilistic de către oricine. Problema, așa cum o văd eu, este că o întreagă cultură tradițională (patrimonială) s-a trezit, brusc, vărsată într-o altă paradigmă " aceea "open share” " cu care n-are nimic de-a face. Și atunci, se încearcă o reconfigurare a înseși fundamentelor acestei culturi pentru a valida noua paradigmă... Un exemplu în acest sens este ceea ce spui despre un Picasso: pentru mine, el nu poate fi "alterat” (bine zis!) așa cum modifici "opera” unui designer de la IKEA pentru că primul este un produs artistic, în timp ce al doilea este artizanal. Primul are valoare de unicat, al doilea " de prototip de serie. În fine, primul nu este "util”, e un lux (și e bine să rămînă așa!), în timp ce al doilea este utilizabil și abordabil (financiar). Democratizarea în exces a produselor culturale " punerea pe același plan a unui Picasso și a unei mobile IKEA " duce, pe de o parte, la scăderea valorii lor (ce e foarte accesibil se devalorizează) și demonstrează, pe de altă parte, că " în mod paradoxal " paradigma "open share” nu este, pînă la urmă, decît o nouă găselniță economică: de la puțin, dar bun, se trece la mult, dar ieftin. Lumea este programată, astfel, să consume mai mult, de o calitate mai proastă, pentru că " probabil ", atunci cînd faci adunarea, ieși pe plus. Războiul Rece ca "motor” al proprietății intelectuale îmi sună a teoria conspirației " nu cumpăr ideea asta. Dacă în schimb, într-adevăr, economiștii au descoperit că celălalt sistem (apărat & publicitat de tine) este mai viabil, acest lucru nu face decît să confirme ce spuneam mai sus: economia "rulează”! În dauna calității, repet... C.V.: N-am încercat să-ţi vînd scenarii (tocmai ţie, critic de film!), Războiul Rece era contextul în care proprietatea intelectuală intră în scenă, nu motorul unui mecanism determinist. Să răspund pe rînd. a. Consecinţele proprietăţii intelectuale decurg logic din noţiunea de proprietate intelectuală. Dar asta nu le face mai puţin dramatice. Pentru că problema e neînţelegerea asupra a ce înseamnă proprietatea intelectuală ca instituţie regulatoare a schimburilor noastre culturale. Şi e dramatic modul de a stopa evoluţia firească către o democraţie culturală peer-to-peer, egal-la-egal. b. Reducerea accesului la "fondul comun” are drept consecinţe un nivel scăzut de inovaţie şi diversitate culturală. Dacă nu mă crezi, priveşte în jurul tău. În acelaşi timp cultura patrimonială de care vorbeşti este asigurată în timp doar dacă este de-materializată şi lăsat să se disperseze în reţea. Ca-n cazul conceptului de design de la IKEA, oamenii o vor putea (re)materializa în casele lor. c. Eu înţeleg democratizarea accesului la cultură prin piraterie drept ceva pozitiv, chiar dacă accept că o mare parte dintre producţiile marilor Studiouri sînt nişte reţete (exact cum designerul de la IKEA face o reţetă pentru zeci de mii de oameni). Următorul pas al democratizării [democratizarea producţiei şi schimbului cultural], cred, este desfiinţarea marilor Studiouri şi invitaţia ca oamenii să-şi producă de pe poziţii de egalitate arta, exact aşa cum fac acum file-sharing - peer-to-peer. d. Eu înţeleg arta drept un meşteşug. Techne. Prefer această poziţie extrem de veche. e. Vrei să spui că economia care "rulează” e un scenariu făcut de unii, iar platoul de filmare e piaţa sau, respectiv, Statul (în economia planificată)? Tu crezi că Picasso e un lux aparte. Eu spun ca e pe toate gardurile şi în toate topurile, e la tv şi la fashion tv, e în orice conversaţie semidoctă, e peste tot. Cum te salvează de această imagine a unui Picasso mediatic şi hipermarketizat faptul că ai un original? Picasso e foarte util celor care deţin opere de Picasso acasă. Tu crezi că democratizarea duce implicit la mediocrizare. Eu zic că pînă şi expunerea la aceste produse ieftine de care vorbeşti, devalorizate, unele scrise la reţetă de fapt e un act civilizaţional cu multe consecinţe pozitive. Mai mult, cei care cred ca aceste produse şi-au pierdut valoarea (aşa cum spui tu) au posibilitatea de a deveni atenţi la bunurile care sînt în domeniul public (cum ar fi Odiseea), să le cerceteze şi să le interpreteze, remixeze etc. Poate apare o contra-cultură (noul antic, să-i zicem) care să stopeze consumismul de artefacte artistice, tehnologice, meşteşugăreşti produse de o industrie de masă, standardizată şi eficientă. Tu crezi că e o falie de netrecut între cultura tradiţională, bazată pe o elită care stabileşte valoarea şi pe selecţia accesului în funcţie de merite, şi noul mod de producţie culturală bazat pe deschidere pentru înghiţirea clienţilor. Sînt de acord. Eu cred că o cultură open source, adică una cu sursă deschisă (pe care o putem modifica toţi şi în care nimic nu este apropriabil, ci doar transmisibil), este o a treia cale în care tot ce a produs "cultura tradiţională” (pre-electronică) poate fi păstrat şi reutilizat. Valoarea lui Homer e legată de faptul că a circulat în toată lumea liber de 3000 de ani şi s-a creat o comunitate de specialişti care l-a transmis mai departe (canonic sau necanonic). a.l.ș.: Eu zic că ideea asta cu "oamenii care să-și producă de pe poziții de egalitate arta... peer to peer” e așa, un fel de Cîntarea Romîniei "open source” la tot mapamondul, online " cu Gicu "îmbunătățindu-l”, meseriaș, pe Picasso. Și sper să nu apuc ziua cînd se va întîmpla. Încerc să sintetizez (din punctul meu de vedere, firește): 1. Pirateria este o revoltă ideologică, nicidecum o "fentă” financiară; cei care o practică sînt "neo-haiducii” lumii www, care-au găsit în suportul electronic mijlocul ideal pentru a "face dreptate” operelor de artă produse de puțini pentru puțini, sfărîmînd "monopolul” proprietății intelectuale și împărțindu-le, egal, la cît mai mulți; 2. Cultura patrimonială trebuie democratizată prin "dematerializare”, iar consumatorii ei încurajați să renunțe la idei vetuste precum "unicat”, "aură” etc.; odată făcut acest pas, opera de artă patrimonială este liberă " în fine " să fie "re-creată” în căminele tuturor pe computer " noul deus ex machina + idola tribus; 3. Faptul de a vedea Picasso-uri pe toate pungile, "hipermarketizate” la modul serial-warholian, face inutilă deținerea lor în muzee și " în cazurile unor happy few " în propriile cămine; cumpărarea lor devine un moft; 4. Publicul "orizontal” (adică acela care-și însușește operele patrimoniale în vederea "remixării” lor casnice) este " sau va deveni, în timp " o avangardă culturală ce se va opune poduselor standardizate ale consumismului, vîrful de lance al "celei de-a treia căi” care îl va salva pe Homer de la uitare prin open source. Părerea mea este că toate acestea țin de utopie dar că, în cazul în care ele chiar se vor întîmpla, realitatea va deveni o distopie: opera de artă (patromonială sau nu) va ajunge un simplu accesoriu casnic precum televizorul sau cuptorul cu microunde (vezi deja-obiceiul vizionării filmelor pe dvd-uri, care le sărăcește și le banalizează), artistul va ajunge să fie oricine poate (și oricine va putea!) să-și pună pe net "operele”, publicul va ajunge să nu mai aibă acces decît la produsele cele mai "vizibile”, care fac "rating” pe net (incapabil să găsească grîul în oceanul de neghină), iar cultura va decădea, mai mult sau mai puțin încet dar sigur, plafonată la nivelul gusturilor majoritare ale unui public care, lipsit de accesul la opere cu adevărat importante (mult mai greu de găsit, cum spuneam, după cum ne arată deja practica cotidiană a netului...), se va mulțumi " orizontal " cu o supraabundență de produse jetabile. "A treia cale” nu va fi altceva decît otevizarea www a culturii.