Problemele săteanului sînt singurele care contează
De cînd vorbesc la radio despre viața la țară, convingerile mele despre separația oraș-sat parcă nu mai sînt atît de ferme. Și nu neapărat din cauza „modernizării“ ruralului românesc, cît mai ales din cauza degradării (în parte) a mentalului orășenesc. Și nu numai, ci a multor orașe(?) în sine. Și asta se vede și se poate mirosi la o simplă plimbare. Și totuși, încep să caut elementele care diferențiază urbanul de rural. Și întîi îmi vine în minte păstrarea încă, la țară, a unei încăpățînări în gîndire și simțire, ca să nu spun a unui imobilism care în mod normal ar trebui să te sperie. Umblu și eu prin sate, stau de vorbă cu fermieri, cu autorități locale, cu țărani și cu ciobani, cu cîți tineri au mai rămas pe ici-colo, cu preoți și dascăli (de școală). Și, revăzînd acum mare parte a discuțiilor, încep să mă întreb unde e poporul acela cu carte, trecut prin școli, cu sentimente și cu un ceva venit din ancestral, cu un bun-simț „natural“. Și îmi dau seama că eu nu sînt în stare să înțeleg așa cum trebuie zestrea populară. De multe ori am fost plecat cu treabă de reporter, să găsesc și eu transformarea în bine de care vorbește oricine în țara asta. Omului din rural (de cele mai multe ori) îi ajunge orizontul mărginit de coama gardului. Lumea lui e cuprinsă între tablele de intrare și ieșire din localitate, problemele lui sînt singurele care contează. Ceilalți pe care îi știe sînt politicienii (văzuți la Antena TV și România 3) și rudele de la oraș sau plecate aiurea prin Europa. Pentru el nu există dezbateri de idei și ferească Cel de Sus să îl contrazici sau să încerci să îi schimbi convingerile. Nu spun că în urban ar fi exact opusul, dar asta pentru că și orașele, nu-i așa, sînt doar niște sate mai mari. Și am și un exemplu. Merg (nu destul de des) la țară, pe lîngă Tecuci, la soacră. Peste drum de casa ei e o alta în care locuiește un mic om de afaceri, dar cu treburi foarte împrăștiate. În camerele din față are magazin, mai mult cîrciumă. Nu duce lipsă niciodată, nici vara, nici iarna, de mușterii. Prea puțini veniți după ulei sau chibrituri; majoritatea întreabă de vin, bere și țuică. Dar despre ei, puțin mai încolo.
Mă întorc la întreprinzătorul local, care are în grădină cîteva solarii cu roșii, ardei, vinete și ce mai crește pe acolo. Și ceva pămînt, destul cît să creadă că deține o fermă. Acum cîțiva ani venise vorba de greutățile unei afaceri de unul singur, de cît de greu e să răzbești în lupta cu cei care îți vînd semințe și chimicale, cum nu poți să convingi un supermarket că marfa ta e mai bună și mai proaspătă, de fapt cum mai ai puțin pînă te omoară străinii cu magazinele lor cu tot. Și, din una în alta, apare în vorbă cuvîntul cooperativă. Plăcută surpriză – omul vrea așa ceva, ba chiar a mai vorbit cu alți cîțiva și sînt gata să se apuce de treabă. Și deși are telefon cu Internet și televizor, nu știe pe cine să întrebe. Cine să ne ajute, mă întreabă, deși îi arăt că sînt firme de consultanță, că există instituții județene și ale statului la care poate să meargă, ba chiar ar fi de ajutor o întrebare la primărie. Nu, dom’le, nu, că nu mai avem încredere, toți vor doar să ne ia banii. Nu ai putea dumneata, că tot vorbești de astea, să ne spui ce să facem? Și uite așa mă transform în consultant agricol. Cu cît știam, cu cît am mai întrebat, cu telefoane date, în două luni aveam deja un proiect de asociere, doar să îl adapteze și să completeze numele lor și denumirea. Mă întorc la doritorul de cooperativă, mulțumit că fac și eu ceva pentru transformarea ruralului. Prima deziluzie – ceilalți patru potențiali asociați nu mai sînt, că… s au certat de la împărțirea patrimoniului comun. Și nici nu era semnat nimic încă. A doua dezamăgire – se pare că și eu aveam o vină în neînțelegerile dintre ei pentru că nu erau încă lămuriți cît o să cîștig eu la afacerea asta (deși nu apucasem să cer ceva). Există însă și părți bune – acum am la dispoziția cui vrea un statut de formă de asociere în agricultură și respectivii nu mă mai înjură, că le-a trecut între timp. Dar și eu m-am lecuit de intenția de a tranforma ceva în domeniu. Și mă mulțumesc să constat – că afacerile tot prost le merg, că grosul banilor vine din vînzarea de băutură (plătită în bună parte cu ce iau unii de la primărie drept premiu pentru nemuncă) și nu din agricultură, și că în magazinul în cauză poți cumpăra roșii din Turcia sau Spania fără bon fiscal. Și asta pentru că, după cum mi s-a explicat, doar n-o fi el mai prost ca statul care îi ia banii și nu dă nimic în loc. Am renunțat să îi spun de educație gratuită, de spitale, de drumurile pe care își duce marfa. De ce să mă cert din nou cu el, mai ales că omul încă nu e hotărît dacă vrea să fie de stînga sau de dreapta?
A simpatizat puțin cu liberalii, pe vremea fostului primar, acum e aproape socialist, că s-a schimbat edilul. Și asta mă duce la ideea că politica e doar un subiect de comentat la un pahar pentru că nu prea văd ei, adică cei cu care am încercat eu să facem o cooperativă, diferențele de doctrină. Și acum îmi amintesc, aproape obligatoriu, de un drum, acum multă vreme, în județul Bacău, în timpul primei campanii pentru alegeri europarlamentare. Încercam atunci să aflu cum votează oamenii, cum fac alegerea, ce îi convinge că unul e mai serios decît altul. Iar cea mai potrivită explicație a venit de la un oier, mai mult cioban, care mi-a spus așa: îi aleg de pe gard. Cum de pe gard? – îl întreb. Păi, mata nu vezi că sînt două afișe? Corect, avea omul dreptate, două afișe, doi candidați, unul de dreapta, unul de stînga. Și, îmi spune votantul, în ziua în care ne cheamă, pe primul pe care îl văd, pe ăla pun ștampila. Dar nu e vreo diferență între ei? – întreb eu. Nu, și nici nu contează, înțeleg din răspuns. Și exact astea sînt atitudinea și mentalul și astăzi. Nu contează o idee, un om, important e ce îmi iese mie. La urma urmei, nu e chiar greșit, numai că nu prea vrea nimeni să investească, măcar timp, în a afla mai mult, în a alege chiar știind despre ce e vorba. Și spun asta pentru că pe unii dintre cei pomeniți înainte i-am văzut acum cîteva zile în București, la un mare miting în alb. Veniseră pentru că au fost aduși. Dacă întrebai ce caută prin Capitală, răspunsul era „Lasă-mă pe mine, întreabă pe băiatul care ne-a adus“. Exact, i-a adus, nu au venit pentru că așa simțeau ei că e bine. Au fost aduși așa cum un cioban își plimbă turma de la munte la șes o vreme și apoi urcă din nou în munte. Un drum obositor și pe care oile nu îl înțeleg, dar îl fac pentru că sînt împinse de la spate. În ce credeți voi? Ce știți despre cei care vă spun vorbe peste vorbe? O privire încruntată a fost cel mai gingaș răspuns primit.
Și uite așa nici nu prea am apucat să vorbesc de ceilalți, cei care îi asigură prosperitatea vecinului de la țară. Unii care știu mai bine politica decît liderii de partid, unii care au soluții la toate relele din lume, unii care abia așteaptă o ocazie să arate ce pot. Numai că nu o fac pentru că se trezește berea în pahar. Unii care se plîng că nu se mai poate trăi în România „ăstora“, unii care încă îl acuză pe Băsescu de toate relele, unii care se plîng că nu găsesc un loc de muncă. Aceiași care însă nu știu cum arată un loc de muncă, aceiași care nici în ruptul capului nu ar pleca din comuna lor. Aceiași pentru care, în afară de mersul la biserică, dar tot mai rar, nu există decît o masă jegoasă de plastic pe care să pună o bere. Sau două, sau mai multe, pînă se termină banii. Aceiași care îi căinează pe cei șapte violatori din Vaslui, că, nu-i așa, nu a fost vina lor. Ce dacă și-au bătut joc de un om? Nu „și-a cerut-o“? Aceiași cărora nu li se pare nimic anormal în faptul că, în mediul rural, aproape 20% din nou-născuți nu au tatăl recunoscut. Aceiași care „au o casă“, chiar dacă, la țară, una din trei locuințe noi tot nu are canalizare. Aceiași care, dacă au avut noroc să ia primăria ceva fonduri europene, au apă în casă, dar nu vor să o plătească, ba au mai găsit și metode care mai de care mai ingenioase să fure apă din conducte.
Ăștia să fie țăranii despre care învățam cîndva? Îmi dau seama că, nefiind socio-log și netrăitor între ei, mai am mult pînă să îi înțeleg. Sau poate că ne depărtăm, încet-încet, unii de alții? Și, de fapt, e chiar așa mare diferența între rural și urban?
Cătălin Lența este jurnalist la RFI.
Foto: flickr
