"Problema e că binele poate fi demonetizat” - interviu cu Ioana PÃRVULESCU -
N-aş risca un răspuns global, pentru că valorile s-au schimbat de la o generaţie la alta, de la paşoptişti la junimişti şi de la junimişti la generaţia tînără din belle époque, precum şi de la om la om, dar, dacă e să caut, cum înţeleg că-mi ceri, un numitor comun, o valoare comună, aceasta este viitorul. Asta îi desparte complet de noi. Am mai folosit formularea: noi nu mai avem antrenamentul viitorului, muşchii viitorului ni s-au atrofiat. De la paşoptişti la Maiorescu sau la Caragiale sau la Carol I, oamenii se uitau cu telescopul spre viitor, adică încercau să şi-l apropie. Caragiale, cum ştii, scria cu ideea că omul viitorului i se uită peste umăr şi ar putea să rîdă de el, dacă nu-i oferă un lucru desăvîrşit. Dacă paşoptiştii şi junimiştii ar vedea România de azi, de ce anume credeţi că ar fi (cel mai) mulţumiţi? Cînd ai început întrebarea credeam că spui "cei mai nemulţumiţi" şi mă pregăteam să mă lansez. Dar mulţumiţi? Cred că numai de avantajele tehnice sau medicale. Pe cele tehnice le anticipau aproape în totalitate " şi chiar peste ce-am izbutit noi ", în schimb pe cele medicale nu le-ar fi putut prevedea. La nivel politic şi de crezuri "istorice", mă tem că n-ar fi avut nici un motiv de mulţumire. Poate că paşoptiştii s-ar fi bucurat să vadă că stau bine în privinţa străzilor, a statuilor sau în cartea de istorie. S-ar fi bucurat că am intrat oficial în Europa (deşi s-ar fi mirat că e nevoie de parafă pentru asta). Însă blazarea, cinismul, răutatea, robotizarea omului, incapacitatea de a te bucura de binele altuia, birocraţia halucinantă şi zeci de altele pe care nu le mai înşir i-ar fi uimit din cale-afară. Şi lipsa pălăriilor la bărbaţi şi pantalonii femeilor i-ar fi amuzat, poate! Uite că tot la întrebarea contrară am ajuns... Dar pe interbelici ce-i "mîna în luptă", în ce credeau ei cu tărie? Interbelicii, din cîte pot să-mi dau seama citindu-le jurnalele şi ziarele, şi din ce am aflat de la oameni care au trăit atunci, împărţeau cu înaintaşii lor ideea de libertate, dar la ei nu mai era vorba de libertatea paşoptistă, de "ruperea lanţurilor" cu ochii strălucitori şi pletele-n vînt, nu mai era vorba de libertatea ţării sau de cea socială, ci de libertatea personală. Pe de-o parte la nivelul moravurilor (libertate, nu libertinaj, deşi se putea ajunge şi aici), pe de altă parte şi, mai ales, în termenii gîndirii lucrurilor pînă la capăt. A gîndirii pînă la limita gîndului. Descoperiseră şi valoarea timpului, fiindcă erau între o prăpastie care se afla în urma lor şi una care, de la un moment dat, începuse să se întrezărească înainte. Aşa că îi mîna graba de a trăi şi de a lăsa ceva în urmă. E asta o formă de a crede în viitor? Poate, nu ştiu. Arghezi mărturisea la sfîrşitul vieţii că a scris poezie şi a muncit ca să-i treacă de urît. Din ce spuneţi, pare că pe noi, pe contemporani, nu prea ne preocupă posteritatea. Dar dacă chiar ideea de viitor s-a compromis " din cauze tehnologice, bio-climatice, demografice: sîntem mai mulţi şi nicidecum mai buni, Pămîntul nu prea mai are resurse şi e poluat, tot mai multe state totalitare au arme nucleare etc. Altceva e grav, cred. Viitorul, la noi, e lăsat în grija unor "foruri specializate", se alocă fonduri pentru salvarea unor porţiuni din el, sînt oameni plătiţi special să se ocupe de aer, de apă, de învăţămînt sau de orice altă bucăţică parcelată din viitor. În momentul cînd viitorul devine chestie de job, e grav, fiindcă ceilalţi nu-şi mai bat capul cu asta. Dimpotrivă, unii se simt liberi să-l strice. În epocile pe care le-am numit, oamenii nu parcelau viitorul, aveau o percepţie generală asupra lui şi fiecare se gîndea aproape instinctiv la un viitor general, fără să primească bani pentru asta. Fireşte că un viitor general te include şi pe tine, ca individ, şi pe copiii tăi. Îmi place foarte mult formularea: "sîntem mai mulţi şi nicidecum mai buni". Ce mă miră pe mine e că unii dintre noi nu acceptă asta. O fi vreo chestiune de vanitate "epocală", de "lasă că nici ei nu erau mai breji"? Îmi pare rău s-o spun, dar destui şi prea destui erau "mai breji" ca noi. Valorile bune ca arme de atac Acum un secol era o onoare să mori pentru patrie (s-a scris mult timp literatură patriotică), România rurală avea frică de Dumnezeu, domnii de la oraş îşi dădeau cuvîntul de onoare şi ridicau pălăria în semn de salut, politicienii ţineau parcă mai mult la blazon... E o fatalitate istorică faptul că toate aceste valori (credinţă, principii şi conduită) par acum vetuste? Problema cu tot ce îi ajută moral sau sufleteşte pe oameni într-un moment istoric sau altul (iar de la nivelul istoriei "momentele" pot dura veacuri) este că binele se întoarce împotriva lor sau e pervertit, demonetizat, făcut să-şi arate latura rea. Sau pur şi simplu se destramă ca mătasea naturală. Exact ca la toate lucrurile concrete care ţin de istoria omenirii, de progres (nu cred că-i nevoie de exemple din ştiinţă şi cum a ajuns aceasta să fie rău folosită sau cum îşi arată o faţă rea), şi lucrurile enumerate de tine pot fi, în feluri foarte diferite, primejdioase. Pălăria cam încurcă azi şi, dacă "scoţi capul pe fereastră", în tren, ţi-o ia vîntul. Aş vrea să nuanţez întrebarea: şi oamenii de la sat îşi scoteau căciula sau pălăria, şi oamenii de la oraş erau credincioşi ", dar ştiu că ai folosit formulele cu titlu de exemplu. Un pericol e ca o valoare bună să se transforme în armă de atac, în măciucă sau bombă. Credinţa poate da naştere la războaie religioase sau la superstiţie sau, pur şi simplu, să-şi piardă orice interioritate. M-a interesat să văd ce s-a întîmplat cu credinţa la sfîrşitul secolului al XIX-lea, la oraş. E un moment foarte interesant, viu. Ştiinţa făcea concurenţă mare credinţei şi, pe de altă parte, superstiţia întuneca fiorul mistic autentic. Adică mulţi nu căutau ("Nu m-ai căuta dacă nu m-ai fi găsit"), ci se agăţau de icoane făcătoare de minuni şi altele asemenea, ca de un bilet cîştigător la loterie. Pe de altă parte, cerul oamenilor de secol 19 nu era complet gol nici la atei. Era, în belle époque, cam ca în fraza pe care o citează Steinhardt: "Dumnezeu în care spui că nu crezi, crede el în tine". Personaj principal era binele, personaj secundar era răul. Dacă nu înţelegem că rolurile erau distribuite invers, nu putem înţelege epoca aceea. Astăzi, eu, una, nu mă simt în stare să dau un verdict, nu ştiu ce se întîmplă, totul mi se pare haotic şi cred că trăim atît de repede, încît nici n-avem timp să ne mai dăm seama de ceva, bun sau rău, cum o fi. Chiar dacă valorile există încă, poate, atunci cînd treci în viteză pe lîngă ele, nu se mai văd, e ca şi cum ai merge cu 100 de km/h prin Galeriile Uffizi. Vor fi fiind lucruri frumoase, pe-acolo, dar cum să le opreşti în faţa ochilor tăi? Dacă ar fi să alegeţi o valoare (socială, politică, morală, de caracter etc.), care astăzi este subevaluată/ignorată/ridiculizată, care ar fi aceea? Normalitatea. A devenit ceva ruşinos, în zilele noastre, toată lumea fuge de ea. Şi să te bucuri pentru binele altuia. Era, cîndva, atît de uşor… a consemnat Marius CHIVU
