Priveliştea Ierusalimului creştin
Într-o plimbare de dimineață prin vechiul Ierusalim, se revarsă înaintea ta, unul după altul, blocurile de piatră albă și lucioasă alcătuindu-se în străduțe întortocheate și pereți impenetrabili. Albastrul cerului din fundal este tăiat de vîrfurile zidului de apărare otoman care înconjoară cel mai sacru spațiu din lume. Reflectată din marginile acestuia, lumina soarelui învăluie orașul în strălucire. Din vechea cetate răsare cupola Bisericii Sfîntului Mormînt; pare un ac de ceas înțepenit, acolo timpul s a oprit.
Pentru localnicii creștini, această stare este una obișnuită. Mormîntul Sfînt al lui Iisus Hristos marchează mai puțin evenimentul de acum 2000 de ani și simbolizează mai mult întîlnirea dintre cer și pămînt. Oricine venerează astfel de locuri sacre are acest sentiment al eternității, al ieșirii din timp. Rîurile și lacurile acestui pămînt fertil al Ierusalimului au îmbrățișat blînd corpul lui Dumnezeu întrupat, Iisus Hristos. Din pămînt sfînt, care I-a simțit fiecare pas, au crescut copacii care I-au dat umbră, pomii care L-au hrănit cu fructele lor, pînă în acel ceas al sorții în care acest pămînt I-a sorbit sîngele și, apoi, pentru trei zile I-a găzduit corpul în adîncimile sale.
Aceste meleaguri sacre au fost moștenite de Patriarhia Ortodoxă Greacă a Ierusalimului, cea mai veche și neîntreruptă instituție a Pămîntului Sfînt, condusă de succesorii Apostolului Iacob. Tocmai de aceea, misiunea Patriarhiei este aceea de a proteja aceste locuri de rugăciune și de a le păstra cît mai accesibile pentru fiecare om, fără excepție. Datoria aceasta este tratată cu multă seriozitate. De altfel, părerile divergente legate de acest subiect au contribuit, în mare parte, la conflictul care plutește permanent asupra regiunii, asemenea unui nor negru care nu se mai risipește.
De-a lungul vremii, diferite puteri politice au invadat Ierusalimul, l-au cucerit, l-au stăpînit și, în cele din urmă, au eșuat, dar religia a prosperat mereu. Autoritățile ce au guvernat de-a lungul anilor nu au reprezentat un obstacol ideologic pentru prezența creștină, atît timp cît sacralitatea Țării Sfinte a rămas netulburată. Un exemplu clar este invazia arabă din anul 637, condusă de califul Omar ibn al Khatab, cînd Patriarhul Sofronie a abdicat de la conducerea orașului. În prezent, cînd statutul oficial al Ierusalimului este un subiect constant de îngrijorare, dimensiunea creștină a locului reprezintă un agent de promovare a păcii și reconcilierii pentru întreaga regiune. Deoarece multe din numeroasele locuri sacre de la Ierusalim sînt în egală măsură importante pentru mai multe, de nu chiar pentru toate religiile, poziția Bisericii este că din sfințenia acestor locuri ne putem cu toții împărtăși, fără ca un grup sau altul să revendice exclusivitatea asupra acestora.
Politica creștină a împărțirii locurilor sfinte între toate religiile se înrădăcinează în tradițiile evanghelice, care disting între autoritatea pămîntească și autoritatea cerească, precum între Ierusalimul pămîntesc și Ierusalimul ceresc – „Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie.“ (Evrei, 13-14)
Așadar, în timp ce legile asupra cărora diversele comunități au căzut de acord sînt respectate pentru a asigura ordinea, limitările lor au relativ puțină importanță pentru creștini, care așteaptă ca realitatea pămîntească să facă loc realității cerești.
De aici decurge faptul că, în creștinism, nu există nici o confruntare ideologică între Legea lui Dumnezeu și legea oamenilor, după cum nu există nici o contradicție între aplicarea uneia și a celeilalte. Asemenea confruntări nasc atitudini fundamentaliste, care pur și simplu nu există în comunitatea creștină din Țara Sfîntă. Noul Testament este considerat o dezvoltare a legii Vechiului Testament, care oferă, în mod particular, libertate. Deși religia creștină se supune legilor și tradiției proprii, natura obligativității acestora este diferită față de cea specifică religiei iudaice. Această eliberare de sub lege a fost exprimată de Iisus Hristos prin cuvintele Sfîntului Evanghelist Marcu: „Şi le zicea lor: Sîmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sîmbătă.“ (Marcu, 2-27)
Realitatea vieții de azi a creștinilor din spațiul marelui Orient Mijlociu și al Africii de Nord este înnegurată. Dar Țara Sfîntă și, în particular, Ierusalimul reprezintă o rază de lumină pentru cei care au fost strămutați, umiliți, răniți, garantînd prezența lor prin secole și pentru secolele care vin. Patriarhatul, autocefal și oficial recunoscut de toate autoritățile guvernamentale din jurisdicția sa care se întinde pînă în Qatar, este păstrătorul și păzitorul vechii moșteniri creștine. Locurile în care, indiscutabil, Iisus Hristos și-a trăit viața pămîntească în contextul istoric al timpului Său sînt protejate și venerate zi de zi, fără încetare, de Frăția Sfîntului Mormînt, de localnicii creștini, de sutele de mii de pelerini din întreaga lume. Ierusalimul, cu brațele sale deschise, este mama și casa întregii lumi creștine.
Anna Koulouris, născută în Syracuse, New York, este scriitoare și consilier de comunicare al Prea Fericitului Partriarh Teofilos al Ierusalimului.
traducere de Isabela POP și Sever VOINESCU
Foto: wikimedia commons
