„Privatizarea” valorilor: o narațiune despre falșii campioni ai bunului-simț

„Bunul-simț este lucrul cel mai bine distribuit în lume.” Așa începe cartezianul Discurs asupra metodei, una dintre capodoperele raționalismului modern. La o primă vedere, n-ai crede. E suficient să ieși din casă ca să vezi că decența e prima nostalgie morală pe care ți-o permiți. Uneori nici nu trebuie să ieși din casă, e suficient să te joci de-a zappeurul și să vezi că anti-rațiunea face audiență, că ceea ce neagă valorile e ceea ce vinde cel mai bine. Numai că această butadă a bunului-simț e o traducere defectuoasă a lui bon sens, un furculision cu neajunsurile sale, pentru că singurul „simț bun” al omenirii e rațiunea. O rațiune de care toți sîntem capabili, dar pe care tot mai puțini ne pricepem să o îndrumăm, pentru a avea acces la cunoaștere, o șansă la fericire și o busolă morală tot mai bună pentru viața noastră. Sînt trei tipuri de oameni care au știut să joace cartea rațiunii ca factor generator de valoare. 

Prima categorie e reprezentată de cei care au crezut că rațiunea e un fundament necesar și suficient pentru orice conținut valoric. Trebuie să fii rațional pentru a fi moral, și trebuie să fii moral pentru a avea acces la adevăr – iată convingerea lui Platon, care în urmă cu două mii de ani dădea naștere fenomenului care avea să îl dispere pe Nietzsche, socratismul. 

A doua categorie e compusă din cei care cred că valorile sînt „Da”-ul și „Nu“-ul cerului gurii noastre, „încotro“-ul și „pentru ce“-ul omenirii: ei sînt rapsozii unei altfel de genealogii a moralei, nietzscheeni care „au pe suflet” valoarea moralei. Chiar sînt toate valorile pe care le-am moștenit nerevizuibile, eterne, de nezdruncinat? Din ele pare că s-a născut voința împotriva vieții, singura pandemie de temut a Europei ultimelor două secole și mai ales a filosofiei europene, care căuta refugiu într-un budism implementat, nihilismul. Numai că, spune Nietzsche, „valoarea acestor valori trebuie discutată mai întîi”. Obsesia pentru valori a ajuns de-a dreptul narcotică, adictivă. Unele valori s-au „devalorizat” – ca acelea ale aristocrației războinice sau ale proletariatului refulat; altele sau antagonizat tot mai mult, precum binele și răul absolut, care au lipsit lumea de nuanțe de gri, născînd marii monștri ai rațiunii, ideologiile totalizante și totalizatoare; iar altele pur și simplu nu au apucat să se nască la timpul potrivit, pe care l-au recuperat prin excese, precum individualismul alunecînd în egoism, libertatea derapînd în libertinaj sau capacitatea de revoltă transfigurată în isteria rebelilor fără cauză. 

A treia clasă e generată de cei care știu că nu există un derby prietenos între valori, în nici o comunitate. Că povestea potrivit căreia „credința într-un sens al vieții presupune întotdeauna o scară a valorilor, o alegere, preferințe” e mobilul tragediilor antice și sursa pentru fabulele morale ale modernității. Ei sînt camusienii care, după două războaie mondiale, după Holocaust, după Hiroshima, înțeleg că valorile vieții nu depind de echivalența catastrofelor, ci de apetitul și respectul pentru viața însăși. Sînt cei care știu că arbitrarea dreptului la viață a fost, pentru unii, o chestiune de aritmetică morală; că marea boală a omenirii e că uită ce are de iertat; că a avea credință în absurdul unor situații e o sursă mai bună pentru valori. Ce poate fi mai frumos, mai liber și mai năucitor, pentru cultura secolului XX, decît să afli că tot ce știe cîștigătorul Premiului Nobel din etică a învățat, de fapt, din fotbal; că marea problemă a modernității tîrzii e foamea după valori „care n-au sens decît prin cantitatea și varietatea experiențelor” acumulate?

Vedem cum filosofia valorilor e tot mai tricky.  De la socraticul „trebuie să fii rațional, pentru că doar așa vei fi virtuos și vei avea o viață bună“ la camusianul „trebuie să fii fericit, chiar dacă ești Sisif“, valorile sînt un barometru fie pentru rețete prefabricate de viață, fie pentru eliberarea de sub custodia lor. Cert e că, secole de-a rîndul, filosofia valorilor a chestionat care valori sînt mai bune, care au fost compromise, care au fost depășite. Iar astăzi, societatea se lamentează că nu mai avem valori. Ba chiar că „ne-au plecat valorile”. Limbajul ne trădează. Nu ne mai interesează valori directoare pentru igiena noastră afectivă, aproape că am făcut anticorpi la ele. Ne interesează oamenii-valori pentru că, în ultimul timp, am personalizat excesiv mai toate sferele vieții și am ajuns să discutăm despre oameni-putere, oameni-elită, despre nume proprii care absorb și monopolizează o competență, un merit sau o (dez)onoare. Îmi pare rău că o spun, dar plîngem degeaba. Avem un portret-robot pentru oamenii-valori, dar nu mai avem un tipar ideal pentru omul care poate face față acestor timpuri, ca să le poată schimba. 

Nu mai avem valori? Ale cui erau însă aceste valori? Unele elite s-au construit doar pentru că nu era nimeni acolo – înțelegeți prin asta ce vreți, fie că nu era nimeni capabil, pregătit să își asume o vocație publică de a forma conștiința unei societăți, fie că și unde au existat asemenea oameni, refuzul lor de a face ceva, dintr-o dezamăgire sau dintr-un oarecare scepticism, a lăsat loc pentru alții, nu neapărat mai buni decît ei. Mai degrabă, elita adevărată e smerită și creează prin discreția prezenței și profunzimea discursului sau a gîndirii o alternativă la aici și acum-ul societății noastre. Dar am avut și golani educați, și tupeiști moderați care au preluat pîrghiile elitei. Despre ei nu vorbește nimeni cînd ne văităm că nu avem valori. Valorile au fost atît de personalizate, încît pare că sînt nume pentru cei care au știut să fie la locul și la timpul potrivit în istorie. Poate că noțiunea de „valoare” a devenit un concept excesiv „manelizator” în anumite cercuri, iar pentru alții, singura filosofie a valorilor dominantă e cea ruptă din Leviathanul politic al secolului nostru, „dacă nu ești cu noi, ești împotriva noastră”. Unii au închis și au confiscat valorile, făcînd din ele un contract social între aleși. Acolo unde valorile trebuiau să nască polemică, cea mai fertilă platformă pentru disputa dintre idei, „reprezentanții” valorilor au ales disprețul pentru diferență. De ce, cînd lăcrimăm după valorile defuncte ale societății noastre, nu ne gîndim că elita nu a oferit întotdeauna opțiuni sau alternative, așa cum era firesc, ci soluții, proiecte de-a gata pentru lumea noastră? Or astăzi, în plină epocă a individualismului, nimeni nu mai vrea să trăiască după formule impuse, chiar dacă, paradoxal, trăim o epocă fast-life, fast-values, în care producția de maculatură a editurilor devoratoare de profit îți spune cum să fii fericit în cinci pași, căsătorit în șapte, divorțat – și totuși întreg – în zece. Programul de pași pentru viață e marele voucher moral al societății noastre. 

Valorile sînt un pharmakon: cel mai bun medicament și cea mai perversă otravă. Depinde cît consumi din ele. Nu am altă explicație pentru bestseller-urile proclamate astfel dinainte ca o carte să apuce să fie tipărită măcar, nici pentru snobismul ilustrat de cei care spun „Am acasă un Picasso”, adică „Îmi atîrnă cca 70 de milioane de dolari deasupra patului din dormitor”. Picasso din care nu înțelegi nimic, poate nici nu îți place, dar despre care ai auzit și care a devenit capriciul tău capitalist. Privatizarea valorilor și acumularea lor doar de către unii, materialismul excentric și parvenitismul moral susținut de un PR bine pus la punct: acesta e un cocktail Molotov care explodează, în ultimele decenii, în fața filosofiei morale. 

Ce valori mai sînt la modă? Mulți cred că generația mea e anomică. Nu e adevărat, și pe noi ne ajută istoria, în felul nostru. Nu ne plac elitele născute din cei care au dat din coate. Nu ne plac „oamenii vechi”, care își modifică trecutul în funcție de cine a mai rămas să își aducă aminte de ei. Și chiar dacă nu am trăit comunismul, asta nu ne dă un drept mai mic de a contribui la istoria lumii libere sau a lumii noi. Nu rimăm în deciziile noastre de viață cu cei care și-au cîștigat merite prin pseudonime. Și nu îi iubim pe cei care cred că sînt singurele valori posibile ale unei societăți. Nu mușcăm egalitatea cu orice preț – de pildă, feminismul excentric, în detrimentul bărbaților, sau supralicitarea valorii unui gen în detrimentul valorii rațiunii pe care trebuie să o întrevezi în orice ființă umană. Nu preferăm paritatea de orice tip în detrimentul competenței. Nu ingerăm traseismul – pentru unii, culorile politice au valoare doar cînd sînt la putere, și e bine să ai mereu culoarea dominantă. Nu mergem pe mîna falșilor campioni ai bunului-simț. Nu ne plac oamenii dublului standard, și cu atît mai puțin oamenii populari cu orice preț. Numai că astăzi, vorba lui Camus, căci pe el îl prefer, „a bate toate recordurile înseamnă, mai presus de orice, a fi în faţa lumii cît mai des cu putinţă”. Și tocmai această vizibilitate ne-a făcut să fim tot mai puțin „valoroși”. Sau raționali. 

Oana Șerban este lector universitar doctor, Universitatea din București, Facultatea de Filosofie.