Printre astrele islamului
Din vremuri vechi, pe cînd islamul nu-și făcuse loc în Peninsula Arabă, beduinii priveau cu încredere cerul, mai ales cerul nopții, obișnuiți fiind să descifreze semnele și mesajele astrelor și să-și (con)ducă viața în armonie cu acestea. În deșertul arab, răcoarea nopții și lumina lunii sînt binecuvîntare și adăpost pentru cei care trăiesc sub soarele arzător al zilelor; astfel, sub lumina lunii se întîmplă cele mai frumoase povești de dragoste atît de pasionant descrise de poeții din preislam, dar și nesfîrșitele șezători în jurul focului care dezleagă limbile și rostuiesc apoi cuvintele în poeme bine meșteșugite de a căror artă ne minunăm și astăzi. I-am spus nopții, pe cînd întinzîndu-și spinarea / se pregătea să se-nalțe-n rafale: O, noapte, (...) cît ești de lungă / stelele parcă-s legate cu funii de stînci colosale, citim cu încîntare din poetul de secol VI Imru-l Qays în traducerea inspirată realizată de Nicolae Dobrișan și Grete Tartler.
Nu este de mirare că, într-un astfel de context geografic și cultural, luna este astrul binecuvîntat la lumina căruia viața capătă sens, iar oamenii se trezesc din letargia zilelor arse de soare. Gramatica limbii arabe realizează opoziția între lună și soare prin gen, așa cum fac și alte limbi care cunosc categoria genului, însă spre deosebire de, bunăoară, limba română, araba plasează luna (al-qamar) printre realitățile masculine, iar soarele (ash-shams) în rîndul celor de gen feminin. Dacă ar fi să ne referim la unele teorii care constată că limba arabă asociază în sens larg și simplificator binele cu genul masculin al numelor și răul cu femininul (soarele, războiul, animalele a căror mușcătură este mortală etc.), ar trebui să constatăm că luna (al-qamar) se situează gramatical și cultural „de partea bună” a lucrurilor. Dar nu ne vom referi la aceste teorii, interesante altfel pentru o istorie a perspectivelor clasice și moderne asupra gramaticii limbii arabe. Cert este că luna este asociată în cultura arabă și mai tîrziu islamică cu aspectele bune, frumoase și utile ale vieții.
Dincolo de dimensiunea poetică în care astrul, mai ales în forma sa plină (al-badr), strălucește aidoma chipului iubitei, luna este elementul esențial pe baza căruia funcționează calendarul islamic. Preluînd acest tip de calendar de la arabii din preislam, islamul aduce o inovație și interzice apariția celei de-a treisprezecea luni care era adăugată o dată la trei ani pentru sincronizarea cu calendarele organizate după ciclul solar. Calendarul islamic începe, cum se știe, cu 622, anul în care profetul Muhammad părăsește Mecca natală și se stabilește la Medina sau, mai exact spus, este alungat din Mecca natală (al-higra sau fuga). Legenda spune că, la intrarea în Medina, femeile și copiii i-au ieșit în întîmpinare cîntînd talaʻa l-badru ʻalay-na („Luna plină a răsărit peste noi”), figura profetului fiind asociată cu prezența binefăcătoare a astrului ceresc pentru un oraș în căutare, la vremea aceea, de echilibru politic. Imaginea profetului islamului ca lună plină răsărită peste lume este relevantă pentru locul pe care astrul îl ocupa în cultura arabă la momentul apariției islamului în Peninsulă. La cîțiva ani după aceea, al doilea succesor al lui Muhammad la conducerea Medinei, Omar ibn al-Khattab (634-644), instituie oficial calendarul lunar anunțat deja de profet (Coran, 10:5). Astfel, luna capătă un rol fundamental în stabilirea începutului și sfîrșitului unei luni calendaristice, căci fazele lunii sînt cele care determină dacă numărul de zile dintr-o lună este douăzeci și nouă sau treizeci. Deși au existat numeroase încercări de prestabilire a calendarului lunar (în istorie, dinastia fatimidă a avut un astfel de calendar previzibil, dar și alții), teologia islamică insistă ca luna să fie văzută și observată cu ochiul liber. Această directivă religioasă importantă a produs și dereglări în calendarul islamic. Astfel, din pricina condițiilor meteorologice (un cer înnorat), în anul 2005, sărbătoarea care marchează sfîrșitul lunii ramadan, ʻayd al-fitr, a început cu un decalaj de o zi în anumite țări ale lumii islamice. Această zi în care ar trebuit să fie sărbătoare, dar nu este – pentru că luna nu se vede cu ochiul liber – poartă și un nume în arabă, i se spune yawm as-sakk (yawm ash-shakk), ziua îndoielii, care prelungește cu o zi luna respectivă din calendar. Dincolo de perspectiva teologică, împrumutînd „meteahna” grecilor, persanilor, hindușilor și a altor neamuri fascinate de cer, musulmanii, arabi și nearabi, s-au aruncat cu pasiune în misterele astrologiei (ʻilm al-falak) și astronomiei deopotrivă, tratîndu-le cu metode și mijloace diferite. Al-Ghazali, ar-Razi, Ibn Rushd, Omar Khayyam sînt doar cîțiva dintre marii savanți ai islamului clasic din a căror formare științifică nu lipsește ʻilm al-falak. Și exemplele pot continua la nesfîrșit într-o cultură fascinată de mișcarea cu sens a astrelor. În 762, cînd se hotărăște să construiască o capitală pentru califatul pe care-l conducea, califul al-Mansur consultă în secret astrologi persani despre locul ideal în care să pună prima piatră pentru viitorul și minunatul Bagdad. În Coran, „cititul în stele”, exceptînd aici astrul calendarului islamic, este asociat cu practici vrăjitorești de sorginte preislamică, de aceea fiind condamnat. Desigur, această interdicție nu i-a împiedicat nicicînd pe musulmani să privească stelele și să caute răspunsuri în feluritele configurații desenate pe cer.
Laura Sitaru este conferențiar la Secția de limba și literatura arabă și decan al Facultății de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea din București.
