Principii la locul lor
Este greu de găsit vreun alt domeniu al efortului intelectual în care principiile să fie la fel de des aduse în discuţie ca în cazul eticii. Ba chiar, în cîmpul filozofiei morale, cele mai cunoscute construcţii teoretice (kantianismul, respectiv utilitarismul) pot fi văzute ca încercări de a arăta cum toate obligaţiile noastre morale îşi au cumva izvorul într-un singur principiu. Kant nu se sfieşte să-l numească pe al său „principiul suprem al moralităţii“...
Şi dacă părăsim însă zona înaltă a teoriei, pentru a explora experienţa morală comună, observăm rolul privilegiat al principiilor. Auzim adesea că un om moral este cineva „cu principii“, care nu îşi schimbă opinia sau modul de acţiune în funcţie de context şi dovedeşte o inapetenţă zdravănă pentru compromisuri, mărunte sau nu. Cu alte cuvinte, cineva care îşi ascultă fără ezitare vocea conştiinţei şi face ceea ce trebuie. Pare un ideal pe care merită să ne străduim a-l atinge, chiar admiţînd că e mai uşor de zis decît de înfăptuit. Cine ar putea să nege un adevăr atît de evident?
Cum filozofia este, între altele, şi un domeniu al cîrcotelii savante, nu ar trebui să ne surprindă că există destule contestări, unele extrem de plauzibile. Spre exemplu, într-un articol clasic din 1982, intitulat „Moral Saints“, Susan Wolf pune sub semnul întrebării idealul „sfinţeniei morale“, livrat ca atare de marile teorii etice. Să ne imaginăm, ne invită Wolf, cum ar arăta o astfel de persoană moralmente perfectă.
Sigur, prin definiţie ea ar face întotdeauna ceea ce trebuie, fiecare acţiune ar corespunde întru totul standardului de corectitudine asumat. Nu ar da niciodată dovadă de meschinărie, părtinire sau orbire morală. Ar fi întruchiparea sau personificarea (literalmente aproape) a principiului. Toate resorturile ei motivaţionale ar fi...
...iar de aici, lucrurile se complică îngrozitor. Pe de-o parte, ne putem imagina sfîntul moral ca neavînd, pur şi simplu, acele motivaţii care îi împiedică adesea pe oamenii obişnuiţi să facă ceea ce e corect. Singurele sale dorinţe ar fi, să spunem, cele care vizează bunăstarea semenilor. Nici nu i-ar putea trece prin cap (din principiu, era să zic) să citească o carte, să se uite la un meci sau să lenevească o vreme. Toate aceste plăceri (lista e deschisă) i-ar fi cu totul străine, iar singura delectare ar găsi-o în fericirea celorlalţi. Cu alte cuvinte, nu ar avea nici un fel de dorinţe egoiste. Un ideal, observă Wolf, nu foarte atrăgător. Acestei versiuni de sfînt moral pare să-i lipsească ceva important: capacitatea de a percepe lumea cu tot ceea ce are ea de oferit. Şi, mai grav, de ce oare ne-am extazia în faţa cuiva care e moral doar pentru că nu are nici o altă opţiune? Cum să te lauzi cu abţinerea dacă eşti funciarmente incapabil să resimţi tentaţii? Dacă perfecţiunea morală presupune să devenim nişte roboţi, mai bine lipsă.
Mai există însă o versiune posibilă. Poate că sfîntul moral ar fi un om ca oricare dintre noi, pînă la un punct. Ar avea plăceri vinovate şi imboldul de a le procura. Ar vrea să se bucure de un vin bun, să dea din cînd în cînd cîte o replică ironică sau să călătorească doar pentru surpriza oferită de un loc nou. Doar că, spre deosebire de noi ceilalţi, în mod sistematic şi-ar refuza aceste plăceri, tocmai pentru că sînt greşite. În loc să risipească timp şi, eventual, resurse preţioase pentru vin, ar putea să-i ajute pe nevoiaşi sau să-şi perfecţioneze o abilitate utilă umanităţii; ironia muşcătoare i-ar rămîne pe limbă, nerostită, pentru a nu leza demnitatea adrisantului, chiar şi în lipsa acestuia etc.
Mintea sa ar fi cîmpul etern al unei lupte crîncene între tentaţie şi raţiune, din care însă raţiunea ar ieşi întotdeauna victorioasă, în cele din urmă. Dar cît de mult trebuie să te urăşti ca să fii aşa? Cu cîtă intensitate trebuie să-ţi deteşti dorinţele pentru a ţi le suprima întotdeauna? Nu admiraţie pare să-i datorăm acestui tip de sfînt moral 2.0, ci terapie.
La asta se reduce toată povestea? Avem de ales între a ne propune să devenim nişte roboţi funcţionali, sau fiinţe umane profund defecte? Doar dacă am crede că idealul excelenţei umane se reduce la considerente de ordin moral.
Încheind aici prezentarea (uşor romanţată şi extrem de fragmentară) a argumentului propus de Wolf, propun să ne întoarcem puţin la omul „cu principii“ de la care pornisem. Dacă îl privim prin noua lentilă, vedem că ceea ce admirăm la un astfel de om nu este faptul că el le aplică de fiecare dată, şi în nici un caz că îşi reduce întreaga viaţă morală la aplicarea unui singur principiu universal, ci ceva semnificativ diferit: discernămîntul cu privire la unde şi cît să recurgă la principii. Poate empatia, poate puterea de a se percepe într-un anumit fel în interacţiunea cu alţi oameni şi de a se coordona cu ei. Poate capacitatea de a delibera înainte de acţiune. Toate acestea sînt necesare pentru a face recursul la principii valoros. În lipsa unor astfel de calităţi individuale, principiile pot fi chiar periculoase. Nu de principii ferme duc lipsă teroriştii sau monştrii sociopaţi de tipul lui Breivik, ci de empatie şi discernămînt moral.
Alteori principiile sînt, ca să o spunem direct, neinteresante. Ne oferă un refugiu comod prin simplul fapt că este greu să fii în dezacord cu ele. Cine oare ar putea contesta principiul respectului pentru demnitatea şi autonomia individului? Cel puţin în societăţile democratice, majoritatea oamenilor admit existenţa unui principiu al libertăţii de expresie. Şi aşa mai departe. Bun, şi nu e tocmai acest acord larg împărtăşit o dovadă în plus a statutului lor special?
Depinde ce înţelegem prin „special“. Sigur, formularea principiilor în marile teorii etice încapsulează elemente centrale ale experienţei noastre morale. Trăim împreună. Vrînd-nevrînd, avem de-a face unii cu alţii. Un mod destul de eficient de a reduce incidenţa şi acuitatea conflictelor dintre noi este acela de a ne trata reciproc cu o minimă, ori măcar bine jucată, deferenţă. Există poate şi o valenţă estetică a respectului pentru demnitate. Doar că, iată, putem spune toate acestea, şi multe altele, despre valoarea demnităţii şi autonomiei, fără a folosi măcar cuvîntul „principiu“.
Mai mult, acordul larg cu privire la principiile generale este adesea însoţit de un dezacord sever cu privire la normele care ar trebui să guverneze tipuri de situaţii reale (şi care, „teoretic“, ar trebui derivate din principii). Limba română conţine o expresie care surprinde cu o ironie fabuloasă această relaţie. Cînd răspunzi, de exemplu, la invitaţia cuiva cu „vin în principiu“, de fapt laşi o portiţă pentru neparticipare, dacă nu chiar anunţi că şansele de a veni sînt mici. Dacă principiile ar fi percepute în limbajul comun aşa cum sînt uneori conceptualizate în teoria morală, atunci „în principiu, da“ ar trebui să fie echivalentul celei mai solemne promisiuni. Din fericire, nimeni nu o ia aşa.
Altă ilustrare pentru lungul drum al principiului către normă: o parte dintre cei care sînt de acord cu principiul libertăţii de exprimare nu vor fi de acord că acesta protejează şi calomnia, sau discursul instigator la violenţă, sau parodia religioasă (prin anumite caricaturi, de exemplu). Sigur, s-ar putea obiecta că aceste cazuri intră în contradicţie cu alte principii. Şi cum stabilim ordinea de priorităţi? Dacă ele ajung să se anuleze reciproc în cazuri particulare înseamnă că, pînă la urmă, decizia se va baza pe alte considerente decît cele de principiu.
Atît pentru societăţile în care trăim, cît şi pentru teoreticienii moralei, cea mai mare provocare este aceea de a identifica, explica şi justifica normele cele mai adecvate pentru rezolvarea problemelor interacţiunii dintre noi. Poate la fel de important, de a vedea care sînt acele calităţi umane menite a facilita funcţionarea acestor norme şi cum sînt ele produse în evoluţia biologică sau culturală. Prin comparaţie, cu principiile rezolvăm repede.
Titlul unei cărţi publicate anul trecut de Daniel Nica, colegul meu de la Centrul de Cercetare în Etica Aplicată, este Etică fără principii?. Nu ştiu dacă sînt gata să răspund pozitiv la întrebarea aceasta generală, dar aş susţine formula mai modestă „etică fără principii abstracte puse să facă singure toată treaba“.
Emanuel-Mihail Socaciu este lector la Facultatea de Filozofie, Universitatea Bucureşti şi director adjunct al Centrului de Cercetare în Etica Aplicată. Este autorul volumului A cui este casa mea? Preliminarii la o etică a restituţiei (All, 2014).
