Prima zi de școală și alte tribulații
Cu toate că viața mea școlară a început cu un eveniment de obicei asociat cu o soartă favorabilă, cei patru ani de școală primară nu s-au desfășurat chiar sub cele mai favorabile auspicii. Din relatările mamei știu că mi-am dorit neapărat să merg la școală de la șase ani, și nu de la șapte ani, așa cum intenționau ai mei să mă dea. Și ce părinte rezistă insistențelor nesfîrșite ale progeniturii? Prin urmare, așa cum mi-am dorit, la șase ani și două luni am pășit pragul clasei I. E important de marcat acest context. Dacă aș fi mers cu un an mai tîrziu, nimeream poate un alt învățător. Cine știe cum ar fi fost?
Nu îmi amintesc prima zi de școală, drumul, cum am intrat la clasă, abecedarele, cîntecele de bucurie, cum ne-a primit învățătorul, cum i-am dat flori, ce ne a povățuit el și alte episoade despre care am scris ulterior nenumărate compuneri romanțate. Îmi aduc aminte însă clar de figura învățătorului nostru. Era tot timpul încruntată, rece, amenințătoare și mi-a făcut un pic frică. Era un tip cu chelie, cu figură severă, îmbrăcat cu costum, fără nici o urmă din bunăvoința blîndă cu care ne obișnuiseră educatoarele la grădiniță. Și zîmbetul parcă îi era răutăcios. Anii care au urmat au fost, în mare parte, o confirmare a acestei inconfortabile prime impresii.
Prima imagine clară, din prima zi de școală, este cea în care învățătorul a scris cu creta pe tablă data, 1982. Pe urmă a scos toți băieții în fața clasei. Apoi a pus fetele să vină, pe rînd, în prima bancă, să ne studieze și să își aleagă colegul de bancă preferat. O tehnică pe care, cu ochii de acum, o văd cel puțin dubioasă. Mă rog, pe mine m-a ales Ioana, colega cu care oricum îmi doream să stau în bancă, pentru că o iubeam încă din grădiniță. Așa că la acel moment nu m-a deranjat deloc metoda de distribuire în bănci.
La acea vreme mi se spunea adesea că sînt neastîmpărat. Mi se cerea mereu să fiu cuminte, să stau liniștit și alte îndemnuri similare. Sînt convins că în prima zi de școală am fost un pic și mai agitat decît de obicei. Eram hiperactiv, surescitat, altfel nu îmi explic. Pe neașteptate, învățătorul, care se apropiase încet de banca unde stăteam, pur și simplu mi-a urlat în ureche: „Stai liniștit, Ardelean!“. Și inevitabilul s-a produs…
Aici vă propun o pauză strategică în care să creăm un pic de suspans consistent pînă vom dezvălui în ce constă acest inevitabil.
Învățătorul nostru avea un întreg arsenal de metode pedagogice care astăzi ar face probabil obiectul unor scandaluri de presă. Ne lovea cu indicatorul de lemn la palmă atunci cînd făceam o prostioară, o poznă sau ceva ce i se părea lui greșit. Și nu dădea cu milă. Nu îmi amintesc ce anume făceam greșit. Pînă la urmă, ce poate greși atît de grav un copil de sub 10 ani? Mă rog. Am luat de nenumărate ori lovituri cu indicatorul la palmă sau peste degete, pentru că eram un copil obraznic. Atît de dureroase erau loviturile încît au fost momente cînd nu mai puteam ține stiloul în mînă, de durere și amorțeală. Altă practică preferată de coerciție și disciplinare aplicată de învățătorul nostru era aceea de a ne ține în genunchi pe parchet atunci cînd greșeam sau făceam ceva prostii. Nu îmi aduc aminte ce greșeli sau prostii făceam, eram totuși un elev bun, de coroniță, ca de altfel jumătate dintre elevii clasei. Cu toate acestea, adunam într-un an de școală zeci de ore de stat în genunchi în timpul orelor de curs. Cîteodată toți elevii eram simultan în genunchi, fiecare lîngă banca lui. A existat și un moment în care secretara școlii a intrat în clasă și a avut o tresărire cînd ne-a văzut pe toți în această poziție. Trebuie să fi fost o imagine neobișnuită, să vezi vreo treizeci de elevi mici în genunchi, ca la citirea Evangheliei, scriind la dictare pe caietele puse acolo unde numai fundul trebuie să șadă.
Am avut însă și micile mele răzbunări, nu neg. Odată, într-o vară, am aruncat cu nuci sălbatice după mașina învățătorului care a trecut pe lîngă locul nostru de joacă. Am crezut că nu va ști cine a făcut asta. Învățătorul a știut însă. A oprit mașina și a mers la tatăl meu să mă pîrască ce obraznic am fost. Taică-meu și-a cerut scuze, dar după ce a plecat învățătorul mi-a zîmbit complice. Un alt episod de răzbunare a fost cînd am refuzat fără drept de apel să merg cu uratul la învățător, de Anul Nou. La noi în sat toți copiii mergeau cu Plugușorul. Uratul învățătorului era o obligație tacită pentru toți copiii din clasă. Gestul meu de frondă a fost receptat corect, ca o ofensă, iar după vacanța de iarnă, la școală, am primit o muștruluială pe măsură, în fața clasei.
Clasa a III-a urma să aducă o răzbunare mai eficientă decît aș fi putut eu ticlui vreodată, chiar dacă din nou am primit lovituri de indicator la palmă. O tehnică de motivare pedagogică era aceea a con-cursului de rezolvare a exercițiilor de matematică. Cine termina trebuia să fugă cu caietul la catedră să-i arate învățătorului rezultatul. Primul care ajungea cu rezultatul corect cîștiga. Concurența era acerbă. Odată am rezolvat eu primul un exercițiu și am luat-o la fugă către catedră. Cînd să ajung la învățător, am alunecat din viteză și am căzut. În cădere l-am lovit pe învățător cu mîna dreaptă, în care țineam caietul. Pumnul a lovit destul de tare zona în care cred că erau testiculele învățătorului. După pedeapsa cruntă pe care am primit-o, multe lovituri de indicator la palmă, presupun acum că l-am lovit destul de tare și a durut.
Evenimentele din acea perioadă mă fac să cred că era o atmosferă de tensiune și teamă în clasă. Asta în ciuda fotografiilor alb-negru ale vremii, în care păream cu toții fericiți, noi, elevii de școală primară din miezul unui ev aprins. Altă dată, la o oră deschisă, în care directoarea a venit în inspecție, învățătorul m-a scos la tablă. Eram bunicel la matematică și am fost scos să performez, să demonstrez calitatea procesului de educație la clasă. Trebuia să fac o adunare simplă. În mod normal aș fi făcut-o și cu ochii închiși. Eram atît de tensionat să nu greșesc încît m-am blocat, nu am putut să fac adunarea. Iar învățătorul, pus și el într-o situație nefavorabilă față de directoare, a avut grijă să țin minte momentul toată viața. Am primit nota 4 în catalog, cu directoarea școlii în inspecție. În clasa a III-a, cînd ești premiant și ai aproape numai note de 10, să iei un 4 în catalog e un șoc care nu se uită ușor. Nu l-am uitat.
Învățătorul nostru avea și cîteva caiete, aceleași de mai mulți ani, cu texte de montaje literar-artistice pe care le cîntam la serbările școlare. Avea cîte un caiet pentru fiecare an de studiu. Cu fiecare generație pe care o ducea în clasa a II-a, de exemplu, făcea un anume montaj. Erau din acelea cu „Ţara mea are cîmpii mănoase, / Dealuri înalte cu mîndre flori, / Izvoare limpezi şi răcoroase, / Un cer albastru fără de nori“ și alte proletcultisme pentru copii. Astfel, din patru în patru ani, la serbările școlare erau pregătite și prezentate exact aceleași montaje literar-artistice, doar cu alți protagoniști.
Printre practicile sezoniere ale învăță-torului era mîncatul de semințe de bostan, dovleac în regionalismul moldovenesc. Aveam o colegă care îl aproviziona cu semințe prăjite de maică-sa. Erau atît de bune! Învățătorul își făcea o moviliță pe catedră și ronțăia toată ora. Noi, elevii, muream cu toții de poftă, dar aveam tot felul de sarcini de făcut, de scris, de calculat. Asta în timp ce învățătorul mînca cu poftă, ca la meci, semințele prăjite ce răspîndeau o aromă irezistibilă. Ne trimitea din cînd în cînd să aruncăm cojile de semințe la coșul de gunoi din spatele clasei.
Să mai spun și despre tonul vocii învățătorului nostru. Era tot timpul imperativ, ferm, nu îmi amintesc nici un moment de complicitate, de prietenie, de duioșie sau de joacă cu învățătorul nostru. Pentru că mă numesc Ardelean i se părea lui amuzant să îmi spună „oltene“. „Ce faci, oltene?“ „Hai la tablă, oltene!“
Revenind în prima zi de școală, cînd spuneam că s-a produs inevitabilul, ce s-a întîmplat? Vă reamintesc că învățătorul mi-a urlat: „Ardelean, stai liniștit!!“ la foarte mică distanță de ureche. Probabil că făcusem eu ceva greșit, nu îmi amintesc. M-am ridicat imediat și șocat în picioare. „Stai jos!“, a continuat să urle învățătorul. „Nu pot“, i-am răspuns. „De ce?“ „Am făcut treaba mare pe mine.“
Adrian Ardelean este jurnalist de radio la Cluj.
