Prezentul pe care ești dispus să-l trăiești
Casa noastră din Bruxelles, subțire și lungită pe patru etaje, e pe o străduță liniștită care desparte două cartiere: Sablon și Marolles. Primul, cocoțat pe un deal, în buza Palatului Regal, e ilustrarea perfectă a succesului trainic, peste secole, al spiritului întreprinzător belgian. În palatele miniaturale ale cartierului sînt galerii de artă care vînd artefacte sumeriene sau statui romane, urși polari împăiați, bijuterii care se țin la bancă în seif, ciocolată sofisticată și cele mai scumpe feluri de whiskey japonez. Cel de-al doilea e plin de magazine de mobilă veche, galerii de artă pop, saloane de tatuaje, fundații, marxiști, anarhiști, baruri populare și magazine de haine second-hand. Între aceste două lumi, nici una mai puțin fermecătoare decît cealaltă, mi-am început viața în străinătate chiar cu o lună înainte de a intra în izolare.
Iar izolarea belgiană a fost neînchipuit de lungă și de restrictivă, fără posibilitatea de a primi pe cineva în casă. Și-n culmea acestei carantine, ne-am îndreptat privirile înspre vecinii cu care împărțim aceeași ușă de intrare. Așa am descoperit un cuplu de islandezi, veniți la Bruxelles, ca mulți alții, inclusiv noi, cu un job în „instituții”. Cînd i-am invitat prima oară la noi, am făcut o masă cu mici, ciorbă de burtă și sarmale. Au fost foarte încîntați, iar eu foarte uimită de mine: nu-mi mai amintesc să fi făcut vreodată o masă cu mici și ciorbă de burtă pentru niște musafiri. Încîntarea lor a însemnat că s-au revanșat: ne-au adus trascău islandez cu rechin putrezit pe care l-am consumat încet în timpul unei discuții despre cum e în Islanda și cum e în România. A venit rîndul nostru să le aducem niște vin moldovenesc și al lor să ne dea ceva tărie daneză. Am continuat, în întîlnirile noastre, să ne explicăm originile, să ne arătăm, mai întîi, unii altora, cine sîntem. Și-apoi, cînd ne-a fost clar că sîntem prieteni, am început să ne mutăm înspre subiecte comune, care aveau mai mult sens: relația UE-Rusia, meschinăria proprietarului, țevile reparate prost de antreprenorul român, chiauneala Primăriei Bruxelles, restaurantele foarte bune din Belgia, ultimele achiziții de cărți, tranziția ecologică sau salariile din instituții. Am devenit atît de relaxați unii față de alții, încît am început să mîncăm scoici la mesele comune și să bem, cum beau toți oamenii aici și de prin toată lumea, vin franțuzesc. Ajunseserăm, în sfîrșit, la un moment în care puteam trăi în prezent, confortabil, unii cu alții.
Plecarea e, de obicei, despre viitor. Cînd te desprinzi, e imposibil să nu ai un vis, un scop, ceva care se cere împlinit. Prietenul nostru islandez plecase pentru o carieră pe care nu avusese cum s-o aibă într-o țară cu 368.792 de locuitori (la 1 ianuarie 2021). Eu plecasem pentru o școală bună pentru copii și o relație profesională cu un om în care aveam încredere și pentru care aveam respect.
Pleci și, cum se zice, o iei de la capăt. Cînd ești în punctul zero, se cere să te gîndești la pașii următori. Viitorul îți cucerește prezentul, iar trecutul își cere și el drepturile. Aproape reflex, la început, simți nevoia să explici oamenilor cine ai fost, de unde vii. Prezentul devine o chestie din ce în ce mai neclară, pierdut între o limbă veche și o limbă nouă, o stradă veche și una nouă, între un vis vechi și unul nou. Și poate asta se numește străinătate. Poate în acest proces, în care nu mai poți trăi prezentul, devii, cu adevărat, străin. Și asta n-are nici o legătură cu geografia.
La nici un kilometru de Sablon, raiul patiseriilor și ciocolateriilor belgiene, e Matonge, numit așa după un cartier din Kinshasa. Matonge miroase a iarbă și condimente tari, tarabele cu fructe și legume scoase pe trotuar vînd manioc și tapioca, banane de gătit și frunze de bananier. Croitoriile lucrează stofele multicolore ale Africii și la coafor se fac codițe sau se îndreaptă părul creț. La 20 de minute distanță, în Schaerbeek, supa de linte e ca la Istanbul, dar și duhul locului e ca acolo. Am asistat la o suprarealistă întîmplare, în care vatmanul unui tramvai a oprit cîteva minute în fața unui restaurant de kebab și a coborît să-și ia de mîncare. În Molenbeek sînt străzi care nu fac economie de strălucire din Orientul Mijlociu – caftane de nuntă sclipicioase și pantofi bătuți cu cristale îți amintesc de bazaruri de la mii de kilometri distanță. De ți s-ar face dor de Obor, se rezolvă în piața L’Abattoir, alintată de compatrioți „La doi boi” – pentru că are doi tauri de bronz de-a dreapta și de-a stînga intrării. Ei, „La doi boi” se găsește și parizer, la o adică, iar pe podul din apropiere poți să-ți iei o țeapă tradițională la alba-neagra.
Într-un oraș cu peste 180 de naționalități, unii se simt acasă și unii în străinătate, și asta n-are nimic de-a face cu locul nașterii, ci cu prezentul pe care ești dispus să-l trăiești, cu trecutul pe care poți și să-l reconstruiești și cu viitorul care trebuie să rămînă în viitor.
Ana-Maria Caia trăiește la Bruxelles și este expert în comunicare într-o instituție europeană.
Foto: Sablon, Bruxelles (wikimedia commons)
