Pretenția alinării universale

Wilhelm TAUWINKL
Publicat în Dilema Veche nr. 981 din 26 ianuarie – 1 februarie 2023
Saint Ambrose MET DT3022 jpg

Credința creștină poate aduce vreo mîngîiere care să-i ajute pe oameni să treacă mai ușor prin situații dificile? Să nu ne gîndim doar la cazuri în care cineva caută alinare fiindcă prietenii apropiați nu i-au acordat atenția dorită, în care cineva se simte persecutat fiindcă nu i s-au recunoscut meritele sau pentru că n-a reușit să obțină un premiu rîvnit sau un loc de muncă pe care și-l dorea neapărat. Și aceste situații provoacă suferință și e firesc ca aceia care trec prin ele să caute încurajare în jur. Dar să ne gîndim mai bine la situații-limită, ce-i fac pe oameni să pună la îndoială chiar valorile în care cred, să nu mai înțeleagă sensul vieții sau rostul ei. Chiar acum îi avem în jurul nostru pe cei care fug ca să nu le fie bombardați copiii. Cum unii înalți prelați par să susțină astfel de atrocități, ne putem întreba dacă credința creștină mai poate avea pretenția să propună o consolare celor care suferă în acest moment.

În perioada Crăciunului ce tocmai a trecut, în Biserică se sărbătoresc evenimentele legate de nașterea lui Isus Christos, care în general transmit bucurie și speranță. Există însă și un episod sumbru: uciderea pruncilor. Evanghelia după Matei (cap. 2) istorisește că Irod cel Mare, rege clientelar al Imperiului Roman, a auzit de la „magii de la răsărit“ despre un nou rege al iudeilor, ceea ce l-a speriat, gîndindu-se, evident, că riscă să-și piardă tronul. Ca să fie mai sigur, a poruncit să se ucidă toți copiii mai mici de doi ani. Pruncul Isus a scăpat numai fiindcă părinții lui au fugit împreună cu el, devenind refugiați în Egiptul învecinat.

Evanghelistul ilustrează episodul cu un citat din profetul Ieremia (31, 15): „Glas în Rama s-a auzit, plîngere și tînguire multă: Rahela își plînge copiii și nu vrea să se mîngîie, pentru că nu mai sînt“. Se trimite la un episod mai vechi, și anume cucerirea regatului Israel de către imperiul neo-asirian și deportarea multor evrei (secolul al VIII-lea î.Chr.). Rahela, soția patriarhului Iacob din vechime, este menționată ca mamă simbol a întregului popor. Ieremia continuă spunînd că există o speranță, fiindcă fiii deportați se vor întoarce. Evanghelistul însă, după ce citează plîngerea Rahelei, nu adaugă nici un cuvînt de mîngîiere. De altminteri, ce fel de consolare se poate aduce mamelor ai căror prunci au fost uciși fiindcă unui politician îi era teamă să nu-și piardă scaunul? Ce-i drept, se poate presupune că citatul e o aluzie la tot pasajul, prin urmare cunoscătorului i-ar veni în minte și urmarea acestuia. Dar speranța că va exista o revanșă în istorie poate mîngîia într-adevăr mamele care și-au pierdut copiii?

Teologii au încercat să o facă. Un discurs al Sfîntului Ambrozie scris la moartea fratelui său, Satyrus, De excessu fratris sui (secolul al IV-lea), a devenit un soi de model al consolării creștine (așa cum afirmă, de pildă, G. Chiecchi, La parola del dolore, Roma 2005, 3 sqq.). Spre deosebire de Ambrozie, unii contemporani ai săi criticau plîngerea morților, interpretînd riguros cuvintele Apostolului Pavel, care socotea că asemenea întristare ar putea însemna lipsă de speranță în înviere (1 Tes. 4, 13). Prin urmare, cineva care-i plînge pe cei morți ar fi ori păgîn, ori s-ar aștepta la pedeapsa veșnică. Înțelegînd lucrurile astfel, pare că ar fi de dorit ca un creștin să aibă atitudinea unui personaj SF venit de pe o altă planetă, care știe că pe pămînt poate fi omorît numai aparent, fiindcă oricum se va întoarce acasă teafăr și nevătămat, în adevărata lui realitate. 

Ambrozie socotește însă că lacrimile nu sînt un semn al lipsei de credință, făcînd deosebirea între durerea firească și tristețea necredinței. De altfel, se poate plînge și de bucurie! Discursurile de consolare aveau deja tradiție în literatura clasică, pe care Ambrozie o cunoștea prin prisma studiilor sale. Prima parte a discursului său e un astfel de paramythetikos logos adaptat la creștinism, iar partea a doua se ocupă de credința în înviere. Abordarea lui Ambrozie aprofundează trăirea durerii și o prelucrează, eventual alinînd-o, dar nu deviind gîndul către altceva, ca și cum am dori să adormim suferința. Concluzia lui coincide însă cu aceea a Apostolului Pavel și a contemporanilor săi, și anume că speranța în veșnicie este mîngîierea ultimă. Dacă „păgînii“ deja consideră că moartea e un lucru bun în măsura în care înseamnă încetarea relelor, pentru creștini cu atît mai mult, fiindcă pe lîngă încetarea relelor se mai adaugă și răsplata vieții veșnice.

Totuși, în ce condiții această speranță în înviere poate aduce atîta alinare încît cei care i-au pierdut pe cei dragi să treacă mai ușor peste întrebări fără răspuns, cum ar fi: „De ce mie?“, „De ce tocmai acum?“, „De ce, în general?“, „Ce puteam face ca să nu se întîmple?“. De multe ori, amintirea informației despre această speranță, aflată de la părinți sau de la biserică, este și ea doar o metodă de a abate gîndul spre altceva. Dar, chiar dacă nu dă un răspuns acestor întrebări, ar putea face ca ele să rămînă în urmă, dacă speranța în înviere oferă o încîntare atît de mare încît orice altceva pălește. 

În definitiv, e un fel de nebunie, avînd ceva din finalul celebrului film Zorba Grecul (1964), în care cei doi eroi pierd dintr-o dată totul și rămîn cu mîinile goale pe malul mării. Boris îi spune lui Zorba: „Învață-mă să dansez!“. Cei doi dansează sirtaki, iar intensitatea și bucuria prieteniei lasă mult în urmă orice furie sau deznădejde din cauza lucrurilor pierdute.

Există, desigur, unii creștini care, în fața pierderilor suferite, „dansează“ datorită bucuriei învierii. Mulți însă, din păcate, nu pot face astfel, ci doar își deviază gîndurile negre spre diferite povești în care, în definitiv, nu cred realmente. Totuși, cei care o pot face experimentează divinul prin intermediul comuniunii între oameni, o reflectare a ideii de Dumnezeu-comuniune exprimată prin credința în Sfînta Treime. Într-adevăr, la această trăire au acces chiar și cei care nu cred în înviere sau în viața de dincolo: omenia, buna înțelegere între oameni și intensitatea acestora sînt consolare universală, iar pretenția e îndreptățită.

Wilhelm Tauwinkl este conf. dr. la Universitatea din București, Facultatea de Teologie Romano-Catolică. Printre altele, a publicat Nici toate ale popii. Religie fără stres (Humanitas, București, 2019) și (împreună cu Adrian Muraru) coordonează publicarea Biblia Sacra Vulgata – text, traducere, comentarii (Editura UAIC Iași – Humanitas, București).

Foto: Sfîntul Ambrozie/ wikimedia commons 

Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Libertățile lui Niță
Dosarul de față marchează un secol de la acea Constituție și o privește cu luciditate.
constitutia din 1923 2 jpg
Triumful efemer al brătianismului – Constituția de la 1923
Constituția de la 1923 este, în termeni politici, juridici şi simbolici, apoteoza lui Ioan I.C.Brătianu
img jpg
De la formă la forță: starea de asediu
O altă Constituție urma să fie proclamată la sfîrșitul lui februarie 1938, instaurînd formal autoritarismul carlist.
p 11 Carol al II lea WC jpg
Între bovarism și realitate tradiții constituționale la centenar
Constituția din 1923 e mai mult un abandon al constituționalizării și, în felul ei, un pas precar spre maturizare.
p 12 Juliu Maniu WC jpg
p 13 Statuia lui Ion I C  Bratianu WC jpg
Cît de liberală putea fi Constituția din 29 martie 1923?
Din punct de vedere politic, adoptarea Constituției României Mari reprezintă un considerabil succes al PNL.
culisele promulgarii constitutiei din 1923 bataie ca in filme in jpg
A fost suficient să vi se prezinte chestiunea femeilor...
Dl. V. Pella: Ce legătură are igiena cu drepturile politice ale femeilor?
Mîntuirea biogeografică jpeg
Azi, cu gîndul la mîine
Preocuparea pentru sustenabilitate are, în tot cazul, o natură problematizantă, interogativă, deschisă, care nu poate decît să placă „omului cu dileme”.
Green office space jpg
Despre sustenabilitate, azi
Consumul sustenabil nu presupune, implicit, o renunțare la consum, ci presupune, mai degrabă, o schimbare a comportamentului consumatorilor
p 14 Uzina electrica Filaret WC jpg
Electrificarea Bucureștiului
Orașul București a fost iluminat succesiv cu: lumînări de seu, păcură, uleiuri grele, petrol și electricitate.
Construction workers raising power lines   DPLA   fd565d9aa7d12ccb81f4f2000982d48a jpg
Uzina de Lumină – o istorie de peste un secol
Drept urmare, Uzina de Lumină a continuat să funcționeze doar ocazional, în caz de avarii în sistem, pînă în 1973, cînd, după 74 ani, și-a încheiat definitiv funcționarea.
p 10 jpg
În numele generațiilor viitoare
Cum privim spre generațiile viitoare?
p 12 WC jpg
Monahismul. Sustenabilitatea perenă
Tensiunile legate de ceea ce numim acum sustenabilitate și reziliență au existat dintotdeauna, fără îndoială.
p 11 BW jpg
Sfîrșitul războiului cu natura
Tăiem păduri în timp ce aducem în țară și îngropăm sau ardem mii și mii de tone de deșeuri.
marius jpg
Ecranul vieții noastre
Era anul 1923 cînd un imigrant rus, pe nume Vladimir K. Zworykin (1888-1982), angajat al unui centru de cercetare american din Pittsburg, a patentat iconoscopul, prima cameră de televiziune electronică.
p 10 Truta WC jpg
Mica/marea istorie a TVR
Un tezaur fabulos, aș zice, o adevărată mină de aur pentru cineva care s-ar încumeta să scrie o istorie extinsă a televiziunii din România.
p 11 Preutu jpg
„Televiziunea nu trebuie concurată, trebuie folosită”
Cultul personalității liderului se resimțea și în cele două ore de program TV difuzate zilnic.
Family watching television 1958 cropped2 jpg
p 13 Negrici jpg
Ecranism și ecranoză
Din nou, patologia ecranozei. Se întrevede oare vreun leac pentru această psihoză de masă?
p 14 Ofrim jpg
Cutia cu spirite
La începuturile cinematografiei, spectatorii nu suportau să vadă prim-planuri cu fețe de oameni, cu mîini sau picioare.
p 15 Wikimedia Commons jpg
Artă cu telecomandă sau jocurile imaginii
Arta strînge în jurul ei, dar o face pe teritoriul ei, în condițiile ei. Pentru lucrarea de artă fundalul e muzeul, galeria, biserica, cerul liber; pentru televizor, e propria ta amprentă, intimă și unică.
E cool să postești jpeg
O oglindă, niște cioburi
Pe de altă parte, blamînd lipsa de valori și societatea pervertită, nu vorbim și despre o comoditate a pesimismului?
p 10 WC jpg
Pe vremea mea, valoarea n-avea număr!
Valoarea mea s-a redus deodată la impactul asupra „bateriei“ corpului unui om.
p 11 jpg
„Privatizarea” valorilor: o narațiune despre falșii campioni ai bunului-simț
Mulți cred că generația mea e anomică. Nu e adevărat, și pe noi ne ajută istoria, în felul nostru.

Adevarul.ro

image
Femeia fatală a anilor '70: „M-am săturat să mă culc în fiecare seară cu alt bărbat!“ VIDEO
Talentată și frumoasă, Vasilica Tastaman, femeia fatală a anilor '70, a atras cu mare ușurință spectatorii în sălile de spectacole și bărbații în viața ei. Este una dintre marile actrițe pe care le-a avut România. Astăzi se împlinesc 20 de ani de la decesul artistei.
image
Cronica unei crime cu ucigaș cunoscut. Ancheta a durat 10 ani, deși polițiștii știau cine este făptașul
Autorul unei crime comise în urmă cu 15 ani s-a bucurat de libertate în tot acest timp, cu toate că anchetatorii aveau martori și probe care îl incriminau direct.
image
Alimentul care ar răspândi cancerul în tot corpul: „Are ceva în el care îl face un catalizator puternic“
Autorii studiului sunt de părere că acest lucru ar putea fi combătut prin medicamente sau diete speciale. Însă, pentru asta studiile clinice ar trebui să treacă la subiecți umani.

HIstoria.ro

image
Statul sovietic paralel în România. Rețeaua colonelului Zudov
Prin sintagma „stat sovietic paralel” înțelegem mecanismul clandestin prin care Uniunea Sovietică a instituit controlul total asupra suveranității statului român.
image
Povestea marilor cutremure ce au zguduit spațiul românesc
La mijlocul lunii februarie a acestui an, orașul Târgu Jiu și localitățile învecinate au fost afectate de o serie de cutremure care, deși nu au produs pierderi de vieți omenești sau pagube materiale majore, au stârnit panică în rândul populației.
image
Irina Bossy-Ghica: „Îmi consacru toate eforturile pentru a reconstrui ceea ce înaintașii mei au clădit”
Stră-strănepoata lui Ion Ghica și a lui Gheorghe Grigore Cantacuzino a plecat din România în liceu, în 1973, și s-a reîntors prima oară 17 ani mai târziu, după „Revoluția” pe care ține s-o scrie cu ghilimele.