Prejudecată şi devenire

Cine afirmă că multinaţionalele au schimbat faţa României are dreptate sau este încă ameţit de cenuşiul cotidian în care costume circulă grăbit, vorbind cu emfază la celular, între avioane, meeting-uri, lunch-uri sau partide de golf? Le întîlneşti oriunde se hotărăsc destine. O lume de costume gri şi gulere albe trecînd zornăitoare prin tranziţie, aidoma unor armuri medievale. Dacă armura ascunde un adevărat cavaler sau numai fantoma lui - la fel de gri ca ambalajul - aceasta este o altă poveste. În aparenţă, o existenţă gri nu e chiar monotonă. Este de admirat cel care îşi mai poate ţine capul pe umeri în haosul şi stridenţa policromiei aiuritoare şi a ritmului infernal de viaţă. Nu e nici o îndoială că, în România tranziţiei, matrixul contingent al companiilor multinaţionale a pus la zid orice încercare de rezistenţă a mentalităţilor populiste, şi încă... atît de eficient! To be or not to be-ul convertit în limbaj pragmatic în buy-in or get out te domină cel puţin prin obligaţia de a-ţi plăti facturile. Desigur, e sănătos şi plăcut să fii cît mai performant, dar alternativa de a nu mai fi deloc, sub presiunea forţei centrifuge, este dramatică! Oportunitatea unor competenţe crescînde adusă de investiţiile societăţilor multinaţionale s-a potrivit ca o mănuşă tinerilor învăţaţi să înveţe, dispuşi să definească lumea într-un mod inteligent şi diferit de miopia celor obişnuiţi să prostească, să fure şi să înşele în cursa pentru cîştiguri pe termen scurt, din tunuri, sau cel puţin să se complacă în "las' că merge şi aşa, ne descurcăm noi cumva...". Nu e mai puţin adevărat că şi unele firme multinaţionale cu pretenţii s-au adaptat pitorescului local, confundînd principiul minimului de resurse pentru maxim de profit cu "dacă nu s-a rupt încă înseamnă că mai merge". Excepţiile confirmă regula. Să sperăm că integrarea în Europa va încuraja recrutarea internaţională, iar aşteptata armonizare a politicilor sociale va marca definitiv imperativul supravieţuirii în mod inteligent şi creativ, prin competenţa şi abilitatea de a fi performant într-un cadru multicultural. Deschiderea spre alte culturi va trebui să ne înveţe să ne ordonăm imaginea despre noi şi despre lume, într-un mod mai eficient, fără a încerca obsesiv să redescoperim roata. De fapt, nu lumea e în criză, ci maniera în care o percepem noi, între vis, prejudecată, utopie şi cotidian; şi mai ales, este în criză modul în care pretindem să o organizăm. Din perspectiva rezultatelor, o corporaţie cu performanţe care respectă rigorile creşterii profitabile, este o bună investiţie de capital, oferă locuri de muncă şi de dezvoltare personală angajaţilor, iar corporaţia are şansa de a ajunge un bun contribuabil. În cazul nedorit al falimentului, respectivul contribuabil îşi pierde nu numai acest statut onorabil, dar ajunge în situaţia de a fi întreţinut de societate, din taxele plătite de alţii, care au supravieţuit pentru că au înţeles mecanismul. Dar este aceasta unica perspectivă? Primatul profitului este unicul scop al afacerilor? Teoriile economice din anii '90 au deschis o nouă perspectivă prin redefinirea . scopului unei corporaţii de a servi drept vehicul pentru coordonarea intereselor stakeholder-ilor, ale tuturor grupurilor sau indivizilor care pot influenţa activitatea unei corporaţii sau care sînt afectaţi de aceasta: proprietari, angajaţi, creditori, clienţi şi comunitatea locală - care aşteaptă ca o corporaţie să se comporte ca un bun cetăţean. Ar trebui să ne aplecăm puţin asupra codului etic şi al setului de valori care formează cultura corporatistă. În ce măsură sîntem conştienţi de perspectiva unei economii şi a unei comunităţi globale, de natură inter-relaţională şi sistemică, în care încrederea, onestitatea şi integritatea formează norma? În ce măsură armonia dintre valorile individuale şi cele corporatiste este o componentă strategică în care angajaţii sînt nu numai multumiţi, dar şi tot mai performanţi? Sîntem încă departe de a înţelege justeţea capitalismului din perspectiva eticii afacerilor şi a asumării responsabilităţii sociale corporatiste. La noi se pun încă în discuţie înseşi statutul omului de afaceri şi conflictul existent între comportamentul etic şi profit. Modelul responsabilităţii sociale corporatiste este prea puţin înţeles şi încă şi mai puţin practicat în România, iar pentru mulţi oameni pare o denumire bombastică şi complicată. Înaintăm şovăielnic către maturizarea mediului de afaceri care aduce cu sine respectarea instituţiei contractului şi înţelegerea din perspectiva etică a respectării termenelor de plată către furnizori sau a taxelor către comunitate. Actul de caritate este încă perceput ca un moft aparţinînd unor suflete uşor impresionabile, şi nu ca o responsabilitate faţă de problemele sociale. Rolul leader-ilor este critic: de a promova schimbarea la vîrf şi de a răspunde imperativului de a fi nu doar administratori foarte buni, dar şi adevărate autorităţi morale. Implicarea corporaţiilor româneşti începe să fie notabilă pe măsură ce tot mai multe companii înţeleg că business-ul trebuie să preia un rol, dincolo de stricta obţinere a profitului, şi înţeleg, de asemenea, că responsabilitatea nu este doar un accesoriu al culturii de import, al unor corporaţii de prestigiu, cu tradiţie şi cultură corporatistă puternică. Şansa evoluţiei noastre este discernămîntul matur al consumatorului, gustul său tot mai sofisticat, orientat spre calitate şi diversitate, spre produsele şi serviciile companiilor implicate în rezolvarea unor probleme sociale sau de mediu. Provocarea anilor care vin va consta în folosirea controversatelor valenţe civilizatoare ale economiei de piaţă pentru a crea culturi corporatiste care încurajează şi recompensează performanţa şi calitatea, dar şi prestigiul obţinut de o corporaţie prin comportamentul său etic şi social. Poate va veni un timp în care să ne redefinim mai atent şi mai selectiv valorile şi să privim luxul, spre exemplu, nu numai din perspectiva banului şi a etalării cantităţii lui, ci şi prin prisma lucrurilor simple, dar extrem de rare la care numai unii au acces. Cîţi îşi permit luxul bucuriei de a oferi fără să întrebe ce primesc în schimb? Probabil că bogaţi cu adevărat sînt cei care au acces la acest lux. Deocamdată, doar o mînă de singuratici văd lumea în acest fel. Dar reprezintă o minoritate în a căror prietenie merită să speri. Lavinia HUIDAN