Predicţii toxice
Dacă, înainte de 1989, nivelul de dezvoltare ar fi fost măsurat nu în PIB per capita, ci în producţia de bancuri per capita, România ar fi fost, de departe, ţara cea mai dezvoltată din lume. E adevărat, multe bancuri circulau în întreg lagărul socialist, cu potrivirile respective de personaje. Dar cele mai multe erau endemisme, d-ale noastre, carpato-danubiano-pontice. Aproape în fiecare zi auzeam un banc nou, iar cel puţin o dată pe săptămînă auzeam unul foarte bun. Ca să le putem ţine minte cît de cît, le înseriam - bancuri cu Ceauşescu, bancuri cu miliţieni, bancuri cu Bulă, bancuri cu Radio Erevan etc. Spusul bancurilor era un ritual cotidian şi de masă. Rîsul şi, mai ales, ne-rîsul la bancuri era un test - sigur, foarte selectiv şi adeseori decisiv. Ştiam cine la ce bancuri rîde şi ne reglam distanţele de luat faţă de cei din jur, în funcţie de acest rîs/ ne-rîs. Cît era socialismul de multilateral dezvoltat, şi la noi consumul de bancuri indica ierarhii sociale, iar bancurile cu Bulă ar fi trebuit să fie tipice pentru categoriile socio-culturale mai de jos, pentru bulime, ca să zic aşa. Dar, tipic pentru România de dinainte de 1989, ritualul spusului străpungea ierarhiile sociale, susţinînd în plan simbolic profuziunea de solidarităţi egalitare prin care făceam rost de cele necesare traiului de zi cu zi, adică reţelele sociale ale supravieţuirii atît de caracteristice societăţii socialiste româneşti, cu precădere în faza sa terminală. Natural, străpungerea comunicaţională a ierarhiilor şi agregarea simbolică a reţelelor prin spusul de bancuri s-au produs prin alinierea în jos, şi anume la bancurile mai grosuţe. Aşa s-a făcut că Bulă a devenit personificarea cea mai funcţională, deci cea mai frecventată, pentru solidarităţile noastre cotidiene. A jucat un rol în acest sens şi istoria socială a majorităţii intelectualilor, recentisimă cam pentru şapte din zece intelectuali din anii 1980, ca şi celelalte accidente de structură culturală a intelectualităţii. Informaţia cum că la originea eroului nostru naţional s-ar afla un personaj real - Moise Bulă, oareşce şef prin securitatea ceauşistă - trebuie luată pe partea mai subţirică a alinierii. E o chestie cu Murphy, cu NASA. Adică o postprocesare, poate chiar securistică, că şi ei erau intelectuali, nu? Iar sub aspect patriotic, deci protocronic, Bulă e anterior lui Murphy, nu se poate să nu fie. Altfel vorbind, Bulă rămîne cum am stabilit, manelist. Dar, în mod incontestabil, un manelist în evoluţie. Undeva dinspre "Ah, viaţa mea" spre "Drumurile noastre toate". Nu ştiu de ce, dar pur şi simplu m-aş simţi mizerabil dacă nu aş continua cu cîteva mostre de bancuri de dinainte de 1989, luate nu chiar la întîmplare. Un american, un neamţ şi un român au fost capturaţi de un trib de canibali. - Stimaţi prizonieri, zice adjunctul şefului de trib, intenţia noastră este să vă mîncăm. Dar, pentru că sîntem oameni civilizaţi, vă oferim una dintre următoarele variante: unu, să haliţi în întregime acel rahat proaspăt pe care l-a făcut azi-dimineaţă Şeful nostru; doi, să luaţi pe spinarea goală o sută de bice; sau trei, să plătiţi o mie de dolari. Alegeţi. Americanul. - Poftiţi. O sută, două, trei... o mie de dolari. - Mersi, vaporul dumneavoastră vă aşteaptă, sînteţi liber. Neamţul. - Ia vino cu biciul ăla. Îşi scoate cămaşa, jart, jart, optzeci, nouăzeci, o sută de bice. - Mersi, vaporul dumneavoastră vă aşteaptă, sînteţi liber. Românul. - Unde ziceai că e rahatul ăla? O lingură, două, douăzeci, treizeci, cincizeci... Cînd mai avea vreo trei linguri, se opreşte. - Nu mai pot, îmi borăsc şi maţele din mine. Ia vino cu biciul ăla. Îşi scoate cămaşa. Jart, pleosc. Una, două... nouăzeci şi cinci, nouăzeci şi şase... - Opreşte! Nu mai pot. Ce, dom'le, o mie de dolari m-a făcut pe mine? Bulă la ora de dirigenţie. - Tovarăşă dirigintă, eu nu înţeleg asta cu reciclarea cadrelor. - Hai să-ţi explic. Voi puneţi varză la murat, nu? Ei, şi pe timpul iernii, mai întoarceţi verzele alea în butoi, nu? Le schimbaţi locul, cele care au fost dedesubt le puneţi mai deasupra şi invers. Cam aşa e şi cu reciclarea cadrelor. Ai înţeles? - Tovarăşă dirigintă, asta am înţeles. Ceea ce nu înţeleg este cum faci să ajungi în butoi. Bulă la ora de dirigenţie. - Copii, cine ne poate spune care este scopul fundamental al socialismului? Spre mirarea tuturor, Bulă cu mîna pe sus. - Ia zi, Bulă, dar vezi să nu zici iar vreo prostie de-a ta. - Nu, tovarăşă, m-am pregătit. Scopul fundamental al socialismului este bunăstarea şi fericirea omului. - Bravo, Bulă, nu mă aşteptam, bravo, foarte bine. Uite că poţi. - Tovarăşă dirigintă, dacă îmi motivaţi absenţele de la mate pot să vă spun şi cine e omul ăla. Muncitorul american. Muncitorul american se scoală la ora şapte, pentru că la opt trebuie să fie la serviciu. El se duce pînă la bucătărie în vîrful picioarelor ca să nu-şi trezească nevasta, care e casnică şi se scoală mai tîrziu. Ia micul-dejun, care se compune din ochiuri cu şuncă, suc de portocale şi cafea. Îşi aprinde apoi o ţigară "Kent", coboară, se suie în maşina sa "Ford" şi se duce la uzinele "Ford", unde este muncitor. Muncitorul francez. Muncitorul francez se scoală pe la şase-jumate, la şapte-jumate trebuie să fie la serviciu. El se duce la bucătărie fluierînd şi cîntînd. Nevastă-sa, care e casnică, nu s-a întors de la o mătuşă la care e plecată de aseară. El ia micul-dejun, care se compune din chifle, unt, brînză, miere şi cafea. Îşi aprinde o ţigară "Gitanes", coboară, se suie în maşina sa "Renault" şi merge la uzinele "Renault", unde este muncitor. Muncitorul român. Muncitorul român se scoală la cinci-jumate, la şapte fără douăzeci trebuie să fie la serviciu. El poate merge pînă la bucătărie tropăind şi urlînd, pentru că nevastă-sa, dacă e schimbul trei nu a ajuns acasă, iar dacă e unu sau doi, s-a sculat să pregătească micul-dejun. Micul lui dejun se compune din ceai, pîine şi margarină. Îşi aprinde o ţigară "Carpaţi", coboară, se suie în tramvaiul "23" şi merge la uzinele "23 August", al căror proprietar este. Un român moare şi ajunge în rai. Aici vede un pom plin cu mere şi întinde mîna să ia şi el un măr. Apare repede Sfîntul Petru, care îi dă cu o joardă peste mînă. - Munceşte o zi, apoi poţi să vii să iei mere. Munceşte românul o zi şi se întoarce la pom. Întinde mîna, dar iar apare Sfîntul Petru şi îi dă peste mînă. - Ia de pe jos. Alea din copac sînt pentru export. Doi prieteni. - Băi, am învăţat şi la şcoală, fac învăţămînt politic de ani de zile, dar tot nu pricep cum trebuie. Zi-mi şi mie, cum va fi dom'le pînă la urmă în comunism? - Dom'le, în comunism va fi aşa. Ştii piaţa din centrul civic. Ei bine, în mijlocul ei va fi o grămadă uriaşă de cartofi. Da' uriaşă. Şi fiecare cetăţean va putea să-şi ia pe gratis cîţi cartofi doreşte, oricînd doreşte. - Bine, dar mie nu-mi plac cartofii. - O să-ţi placă, o să-ţi placă... Ce este filosofia marxistă? Filosofia marxistă este să cauţi o pisică neagră într-o cameră neagră. Ce este economia politică marxistă? Economia politică marxistă este să cauţi o pisică neagră într-o cameră neagră în care nu e nici o pisică neagră. Ce este socialismul ştiinţific? Socialismul ştiinţific este să cauţi o pisică neagră într-o cameră neagră în care nu e nici o pisică neagră, tu ştii că nu e nici o pisică neagră, dar strigi "Am prins-o!" După 1989, industria românească de bancuri s-a prăbuşit instantaneu, dimpreună cu ritualul aferent al spusului. Îmi pare cumva rău, mai exact mă descumpăneşte că, dacă mă pune naiba să le spun studenţilor mei vreun banc de pe vremea lui Ceauşescu, un banc supermişto, ca să şi rîdă, trebuie să le fac şapte pagini de footnotes. Şi nu mă îndoiesc că mulţi/multe dintre cei care au citit mostrele de mai sus au resimţit şi ei/ele nevoia de footnotes. Din ce în ce mai mulţi... Nu cred că avem vreun alt gen de motive ca să deplîngem această prăbuşire. Bancurile sînt cultură populară, iar spusul de bancuri este un ritual. Ca orice ritual, el circulă prin eroii "tribului" nostru, eroi care sînt chintesenţe pe două picioare ale valorilor în care credem pe bune. Ca orice trib, avem "preoţi", care folosesc bancurile ca pe orice "sfîntă scriptură". De pildă, ca sursă de reglementare a situaţiilor inedite, pentru a ne spovedi şi sfătui în situaţii de nesiguranţă personală. Pe scurt, bancurile exprimă valorile tribului, deci în bancuri putem identifica aceste valori. Bancurile sînt deci predictori. Fără urmă de îndoială, bancurile "iepocii" indicau valori aflate la o sută optzeci de grade faţă de valorile claxonate oficial. Asta înseamnă că ceauşismul era aşezat pe o cultură societală toxică, excepţional de toxică. Cultura populară surpa pur şi simplu cultura oficială - zi de zi, ceas de ceas şi în proporţie de masă. Nimeni nu credea o iotă din valorile culturii oficiale, nici măcar în cele înalte la modul cel mai raţional. Am în memorie un experiment ad-hoc al profesorului Paul Popescu Neveanu. Prin 1980, la o sesiune ştiinţifică "socio-umană", ne-a pus pe cei prezenţi, toţi născuţi sub soarele socialismului, başca sociologi, psihologi, antropologi, istorici, filosofi, literaţi, să ne imaginăm că sîntem cu adevărat realizaţi, că am reuşit în viaţă. După ce ne-a lăsat un timp să ne cristalizăm bine visurile, ne-a zis aşa: "şi acum, dacă aş fi un magician, cu puterea de a vă materializa visurile la care v-am pus să visaţi, s-ar umple locul de vile, de mobilă scumpă, de covoare, de cristaluri, de maşini, de iahturi. Deci de a avea-avere". Evident, nu l-a putut contrazice nimeni cum că ar fi visat ceva despre a fi - a fi ceva, a fi pentru cineva. Prin economia lui de mănăstire, prin lupta pentru existenţa de zi cu zi şi toate mîrşăviile ei ancestrale, prin stupiditatea opresivă, socialismul a împins şi consolidat umorul românesc într-un fel sui-generis de contracultură. Sudică, hlizită, insidioasă, confortabilă, elastică, incultă, deresponsabilă, a-civică, poate chiar anti-civică. Dar opusă - în mod esenţial, omnidirecţional şi irepresibil - culturii oficiale. La un asemenea grad de toxicitate, nici un trib nu poate supravieţui, necum să se schimbe. Vreau să spun că decompresia socialismului era pur şi simplu predictibilă în bancurile "iepocii". Amărăciunea şi neliniştea mea stau în faptul, imposibil de contestat în mod serios, că nimeni nu a făcut această predicţie. Cît despre predicţii asupra viitorului (umorului românesc), aşa cum mi se întîmplă destul de des să o spun, nu ţin cu tot dinadinsul să o fac pe Casandra socioloaga. Dar pot declara că, dincolo de eliminarea opresiunii, întrezăresc agregarea treptată a unei noi toxicităţi. Nu insist, notez doar că ea nu se va mai exprima în bancuri (politice). Deşi nu o iubesc, eu însumi fiind un intelectual socialmente recent, predicţia mea este că bancurile vor deveni (din ce în ce mai) anecdote, pentru producţia cărora parcă am avea ceva dotări, dăm semne în această direcţie chiar din anii 1980. Ca exemplificare, vin cu ceea ce consider bancul-anecdotă al deceniului 9 al secolului XX, deceniul de vîrf al producţiei româneşti de bancuri din toate timpurile. Vînătorul a decis că nu poţi fi cu adevărat vînător pînă nu vînezi şi un centaur. A alergat luni de zile. A studiat urme şi trasee. A momit. A pîndit. Degeaba. Într-o dimineaţă, cum stătea pitit în tufe lîngă izvor şi picotea, aude deodată trop-trop, trop-trop... Cînd se uită, pe potecă, în lumina lunii, se apropia de izvor... Centaurul. Falnic, nobil, o mîndreţe de exemplar. Se uită vigilent în stînga, se uită în dreapta, se apleacă şi începe să bea din apa cristalină. Vînătorul pune săgeata în arc, întinde coarda şi zbang!, îi înfige săgeata drept în inimă. Centaurul se ridică în două picioare, nechează şi cade cîntînd: Pe mine m-ai omorî-ît, Da' cu calu' ce-ai avu-ut?
