Prea cald pentru un război atît de rece

Să fie, oare, doar un reflex la memoriei istorice? Sau, poate, este doar speranţa nostalgică, invocînd o lume nu neapărat mai bună, dar cel puţin mai bine cunoscută, mai stabilă şi mai predictibilă? Este posibil să ne întoarcem la datele, soluţiile, atmosfera şi reflexele acelui timp? Oricare ar fi motivele din spatele acestor temeri, iar ele merită o cercetare de sine stătătoare, este momentul potrivit să punem capăt, scurt, decisiv, speculaţiilor cu privire la posibilitatea re-instituirii unei ere de glaciaţiune politică de tipul Războiului Rece. Am ales, dintr-o listă mai lungă, 11 argumente care pledează cauza pe care o susţin, cu unul mai mult decît "Poruncile". Condiţiile care au făcut posibil Războiul Rece formează o structură unicat: cele două războaie mondiale ale secolului al XX-lea şi consecinţele lor geo-politice; dezvoltările tehnologiei nucleare, cu aplicaţiile sale militare, în condiţii nemijlocit legate de război, care au făcut posibilă emergenţa a doi competitori principali în structura de putere globală - SUA şi URSS; decizia simetrică a celor două superputeri nucleare de-a aborda competiţia lor din perspectiva unui joc strategic în doi. Un joc bazat, ca finalitate, pe cîştigul "teritorial" (real şi simbolic) şi dominat, la nivelul acţiunii, de o logică trivalentă, studiată îndeaproape de un ilustru nume al matematicii şi logicii româneşti, Grigore Moisil - logica cu două valori şi jumătate. Imaginea cea mai apropiată este dată de jocul de Go. Fiecare acţiune a celor doi competitori vizează, ca scop final, reducerea teritoriului aflat sub controlul adversarului. Fiecare acţiune are asociat un cost, care se exprimă prin trei valori: "cîştig", "pierdere", respectiv, "nici-cîştig-nici-pierdere". Această din urmă valoare, "jumătatea", nu este niciodată nulă; proprietatea ei specială constă în aceea că, într-un anumit moment al jocului şi pentru o anume mutare, jucătorii nu ştiu, nu pot să evalueze dacă acţiunea lor a generat un cîştig sau o pierdere. De aceea, deciziile lor încorporează, vrînd, nevrînd, o doză necontrolabilă de incertitudine. Un aspect pe care Ulrich Beck avea să-l teoretizeze două decenii şi jumătate mai tîrziu, în conceptul "societăţii de risc". Dezvoltarea unui sistem instituţional şi de drept internaţional menit să gestioneze crizele ce puteau surveni din competiţia strategică a super-puterilor, avînd în centrul său Consiliul de Securitate al ONU, iar, ca adjuvante, acorduri, tratate şi convenţii internaţionale care reglementau, de regulă, situaţiile limită, extreme, ale competiţiei. Dacă ar fi să ne referim doar la aceste cîteva condiţii esenţiale, fără de care n-ar fi fost posibilă structurarea relaţiilor internaţionale într-un sistem bipolar, este uşor de observat că, de la sine sau din întîmplare, ele nu pot fi întrunite, practic, niciodată. Rămîne de discutat ipoteza că cineva ar vrea, ar urmări, cu tot dinadinsul, să refacă condiţii similare, cu speranţa că lumea va bascula într-un alt Război Rece. Nici Statele Unite, nici Rusia nu mai sînt, în condiţiile actuale, disponibile sau interesate de o posibilă refacere a structurii şi a logicii bipolare de acţiune. Cele mai multe speculaţii merg către Rusia, a cărei politică externă şi de putere pare să recupereze atuurile şi obiectivele URSS. În realitate, conducerea de la Kremlin ştie foarte bine şi dă toate semnele în acest sens, că "Războiul Rece" presupune un grad de izolare, o autosuficienţă, pe care Rusia nu şi le mai poate permite astăzi şi, cu siguranţă, nici în viitor. Dacă Europa a devenit mai dependentă de sursele energetice ale Rusiei, atunci este tot atît de adevărat că stabilitatea politică, economică şi socială a Rusiei depinde astăzi de relaţiile cu restul lumii, mai ales cu SUA şi Europa, mai mult decît oricînd în istorie. În ciuda aparenţelor, Rusia nu poate şi nici nu are interes să reproducă statutul pe care l-a avut URSS, să reia rolul jucat în relaţiile internaţionale. Dacă finalitatea politică a Rusiei este obţinerea unui statut de putere care să-i permită maxim de influenţă asupra evenimentelor internaţionale, atunci, puterea nucleară, forţa militară clasică, controlul politico-teritorial sînt instrumente care nu o mai pot duce către obiectivele sale. Nimeni nu înţelege mai bine acest argument, decît noua generaţie de lideri de la Kremlin! Războiul Rece nu este posibil în absenţa unei armături ideologice şi a unor condiţii sociale bazate pe o dihotomie esenţială, pe macro-proiecte socio-politice, alternative. Această premisă lipseşte astăzi cu desăvîrşire. După cum lipsesc şi resursele politice, de care clasa politică ar avea nevoie, pentru a reuşi să mobilizeze societatea la eforturile şi sacrificiile pe care i le-a impus, spre exemplu, iluzia binefacerilor, respectiv spaima şi ameninţarea "comunismului". Alianţele organizate în condiţiile Războiului Rece sînt astăzi fie dizolvate, fie într-un proces masiv de restructurare. În cazul NATO, spre exemplu, într-o formă care nu mai are nimic de-a face cu confruntarea dintre Est şi Vest. Pentru atingerea scopurilor lor politice, actorii principali ai scenei internaţionale au învăţat modele comportamentale cu eficienţă mult sporită, radical diferite de cele specifice Războiului Rece. Ele sînt bazate pe gestiunea integrată, situaţională, a valenţelor de cooperare, competiţie şi confruntare. Ca o rezultantă, chiar dacă astăzi utilizarea forţei în relaţiile internaţionale este mai frecventă, nici o confruntare locală nu mai poate angaja un război total. În acest sens, Războiul Rece a fost ultimul război total al modernităţii. În post-modernitate, el nu mai este posibil. Jocurile strategice bazate pe cîştiguri poziţionale au devenit, în noile condiţii internaţionale, prea puţin eficiente. Majoritatea jucătorilor au descoperit soluţii superioare, în care cîştigurile se obţin cu costuri mult mai mici, şi fără nici o preocupare pentru dominarea teritorială. Asimetriile şi strategiile de fructificare a avantajelor ce rezultă din existenţa lor reprezintă un fundament de planificare mult mai avantajos. Terorismul de reţea, cu penetrarea barierelor socio-culturale ale "inamicului", oricare ar fi acela, a făcut proba acestui lucru. Jucătorii minori au căpătat o autonomie şi o putere de influenţă fără precedent asupra evenimentelor, datorită globalizării. Acest nou atribut nu poate fi nici dizolvat, nici amendat semnificativ de către jucătorii principali. De aici, rezultă o structură a sistemului internaţional mult mai rezistentă la tentativele de polarizare. Sistemul internaţional este un sistem cu capacitate de autoînvăţare. Revenirea pe un nivel de organizare de tip bipolar este o soluţie disfuncţională, non-competitivă şi, de aceea, prea puţin probabilă. Oricît ar părea de ciudat sau de neverosimil, lumea Războiului Rece s-a bazat pe ideea că organizaţiile internaţionale, dreptul internaţional şi autoritatea marilor puteri pot să influenţele decisiv comportamentele şi deciziile celorlalţi actori, astfel încît să fie evitate, dacă nu toate crizele, cel puţin cele care ar pune în pericol securitatea colectivă. ONU a fost inventată, ca şi OSCE-ul, mai tîrziu, tocmai în acest scop. Cincizeci de ani mai tîrziu, nimeni nu mai crede serios în această premisă. De aici şi decrepitudinea accentuată a instituţiilor internaţionale, a regulilor, tratatelor şi normelor născute să servească drept scut în logica Războiului Rece. Sistemele cu capacitate autoreflexivă, cum le numeşte Luhmann pe cele ce definesc socialul, se bazează pe creşterea complexităţii, a eficienţei funcţionale şi a capacităţii de a satisface nu doar imperativele supravieţuirii, ci şi pe cele ale dezvoltării şi modelării. Sistemul internaţional nu face excepţie de la această regulă, iar bipolaritatea este doar o soluţie primitivă, care a fost deja depăşită. Lumea de astăzi şi, cu siguranţă, cea de mîine este cu necesitate mai complexă, mai dinamică, chiar dacă nu mai sigură şi nici lipsită de crize şi ameninţări. Nimic nu o poate întoarce însă din drum. Oamenii se repetă, uneori, Istoria - niciodată. E prea mult loc pentru greşeli noi, ce rost ar avea să ne pierdem timpul, revenind la cele vechi!