Praful, pulberea şi PUZ-urile

Brandul "Bucureşti - Micul Paris" este împins cu emfază de autorităţi în vitrina de la stradă (recte: spre străinătate), în timp ce la interior aceleaşi autorităţi tac şi fac, hrăpăreţ şi consecvent, tot ce pot, ca să distrugă ce-a mai rămas din fondul care a generat brandul (cuvînt la modă, care dă multe satisfacţii). Ar trebui să bage de seamă autorităţile noastre că, odată ales un element care defineşte identitatea unui fenomen urban (un oraş de 3 milioane de locuitori e mai mult decît un simplu loc), elementul respectiv ar trebui conservat şi în fapt. Iar în acest sens singurii care încearcă să facă ceva - la nivel de opinie publică, pentru că nu au acces sau au acces restrîns la nivel decizional - sînt cîţiva intelectuali disperaţi din cauza situaţiei. Umbli pe stradă şi, de la o zi la alta, vezi că dispar hălci de oraş (de fiecare dată cînd ies îmi iau aparatul de fotografiat, mă gîndesc că e ultima dată cînd pot să fotografiez vreo casă). Ceea ce omul de pe stradă nu ştie este că, de fapt, există PUZ-uri (Plan de Urbanism Zonal) pentru zone protejate - de exemplu cele pentru sectorul 2 sînt bine ascunse pe site-ul onorabilei Primării (mergeţi la www. ps2.ro > despre noi > buletin informativ > continuare > directia de urbanism şi gestionare teritoriu; coloana din dreapta). Doar că ele au devenit un fel de planuri de sanchi, hîrtii bune doar ca bază pentru puzderia de variante (în ianuarie, cînd am trecut ultima dată pe acolo, în zona protejată din strada Jean-Louis Calderon căzuseră sau erau abandonate, pe picior de demolare, vreo 4 case pe o lungime de 300 m). Oraşul nostru nu practică o politică urbană, practică un urbanism brownian unde fiecare mişcare este determinată de ciocnirea cu investitorul potrivit. Iar casele sînt ca dinţii, cade una, cad şi celelalte, Bucureştiul are străzi ştirbe, paradentoză in progress. Ce zic profesioniştii? Foarte vehiculată, de către luminile dezvoltării, e o idee care se rezumă astfel: "fiecare epocă a schimbat oraşul după conceptele sale, în toate epocile s-a demolat şi reconstruit, noi - de ce nu?". Păcat că este doar un sofism deplorabil. După cum a spus deja Brandi de mult, în epoca noastră nu mai operăm în continuitate cu materia istorică, ci ne situăm într-un moment al luării de cunoştinţă, de percepţie critică a arhitecturii istorice - prin extensie, a oraşului istoric. Deci atitudinea noastră trebuie să fie filtrată printr-o judecată critică (care are în fundal, constant, necesitatea de a conserva). Restaurarea - de la restaurarea de obiect la restaurarea urbană - operează cu metode diverse, dar cu un corp unitar de concepte; aşa cum nu te apuci să pictezi peste carul cu boi al lui Grigorescu un 4x4, ca să-l aduci la zi din punct de vedere estetic, aşa nu poţi să ştergi bucăţi istorice de oraş ca să faci arhitectură contemporană, doar ca să fii la modă. Oraşul nou are multe alte mii de hectare ca să se dezvolte, polinuclear. Reabilitarea urbană este, de prin anii 1960, o disciplină cu statut aparte în urbanismul occidental, tocmai pentru că, după vreo două decenii de dezvoltare sălbatică - demolări de zone istorice ca să se taie străzi, construcţii de turnuri cu zeci de etaje în centrul istoric al oraşelor mari - administraţiile şi-au dat seama că le-a scăpat ceva printre degete. Bucureştiul este într-un mare impas pentru că nu există un model de conservare de urmat; conştiinţa valorii patrimoniului este inexistentă la cetăţeanul mediu, lista monumentelor este o plasă cu ochiurile prea mari, prea multe case scapă. Mai mult, într-un centru istoric (concept care nu are în nici un caz conotaţia exclusivă de "medieval") fiecare edificiu este important ca parte dintr-un întreg cu o anumită armonie, are o "valoare corală" (concept lansat în 1932, Gustavo Giovannoni), mai importantă decît valoarea istorică sau estetică a fiecărei case în parte. Carta italiană de la Gubbio (1960) stabileşte că centrul istoric este un monument în totalitatea sa, inclusiv ţesutul său social, sistemul de activităţi urbane istorice etc.