P.P. Carp: politică și literatură

Lui P.P. Carp (1837-1919) i s-a recunoscut unanim vocația politică, de om de idei și de caracter, literatura fiind pentru latifundiarul de la Țibănești o preocupare ocazională, de tinerețe, căreia colegii săi din grupul junimist i-au dat o mult mai mare importanță, îndeosebi după apariția Convorbirilor. În 1867, cînd se tipărește primul număr al legendarei reviste ieșene, Carp era deja plecat de ceva timp la București, unde își făcuse în mod strălucit debutul în viața publică, dovedind abilități remarcabile de diplomat și contribuind la aducerea lui Carol I de Hohenzollern pe tronul țării. La ședințele de cenaclu, marele om politic a fost prezent doar de cîteva ori, înainte ca junimiștii să pornească lupta cu scriitorii generației de la 1848 și să se impună ca o „nouă direcție“. Cu toate acestea, deși a lăsat pe seama lui Maiorescu bătălia din cîmpul literaturii, Carp a imprimat dialogurilor cu prietenii săi o altitudine cognitivă, o demnitate etică și o pecete stilistică de neconfundat, de severă ținută clasică, asumate ulterior de întregul grup ca un blazon sui generis.

În broșura pe care i-a dedicat-o în 1941 (P.P. Carp, critic literar și literat), E. Lovinescu reconstituie cu minuție firava, dar semnificativa activitate literară a politicianului, rezumabilă la cîteva articole polemice și traduceri, în care descifrează urmele unei autentice vocații abandonate. Mai importante decît creațiile scriitorilor autohtoni, influențate de modele străine de mîna a doua (romane senzaționale, de tip foileton) și ca atare discutabile ca valoare, i s-au părut viitorului politician traducerile din marea literatură universală, prin care publicul românesc trebuia educat estetic. Nu întîmplător, prima întrunire în cenaclu a junimiștilor a avut ca temă chiar traducerea lui Carp din Macbeth, menită a furniza creatorilor autohtoni un etalon de stil și de compoziție literară. Și tot acum, înainte ca Maiorescu să-și publice răsunătoarele texte polemice, traducătorul lui Shakespeare se lansează în cîteva atacuri tăioase la adresa lui Hasdeu, cel mai important cărturar român al momentului (va fi declarat „geniu“ în Parlament), căruia îi contestă calitățile de scriitor și istoric, reproșîndu-i lipsa de obiectivitate și incapacitatea de a trata documentele în spirit pozitivist, științific. Pe lîngă acestea, Lovinescu mai reține doar două texte de critică literară stricto sensu, unul dedicat fabulelor lui G. Sion (academician de orientare liberală, desființat lesne ca scriitor) și altul, mai curînd îngăduitor, despre debutul lui Ronetti Roman (studiul apărea în 1878, în plin scandal pe tema revizuirii articolului 7 din Constituție referitor la arzătoarea „chestiune evreiască“). În toate articolele menționate, autorul Istoriei civilizației române moderne identifică o metodă de analiză retruvabilă și în „criticele“ maioresciene și care constă în confruntarea dintre modelul ideal al genului (drama, tragedia, romanul etc.), definit teoretic, și realizarea sa concretă în cadrele inevitabil imperfecte ale unei creații literare oarecare.

Scriitor „ocazional“ așadar, Carp a dovedit că putea fi cu ușurință, de și-ar fi pus în gînd, criticul en titre al junimiștilor, făcînd să pălească poate, peste timp, steaua lui Maiorescu. Superioritatea aristocratului moldav a fost susținută printre alții de Iorga, pentru care Maiorescu nu depășea statutul ingrat de imitator ambițios, dar steril, de o creativitate pur formală, stilistică. Deși îi recunoaște lui Carp preeminența ca orator (determinată de pasiunea învestită în discurs, care se umple astfel de fiorul vieții), Lovinescu înclină însă balanța de partea lui Maiorescu, pe motiv că olimpianul magistru s-ar fi consacrat cu devoțiune literaturii, lăsînd în urma sa o operă scrisă infinit mai consistentă și sistematică. Dorind să separe neapărat literatura de politică, așa cum înțelegea să înalțe ziduri de netrecut între estetic și cultural, teoreticianul „mutației valorilor“ refuză să constate totuși caracterul la fel de „ocazional“ al criticelor lui Maiorescu – căci diferența dintre criticele lui Carp și cele maioresciene e doar cantitativă, și nu structurală! În acest sens, Lovinescu omite să menționeze că Maiorescu însuși s-a consacrat cu pasiune politicii, adunîndu-și discursurile în volume pe care le-a prefațat cu mare atenție, considerîndu-le fără ezitări opera sa fundamentală. Boierul moldovean nu a nutrit însă ambiții de autor și s-a lăsat admirat de alții, neglijîndu-și talentul literar, care s-a manifestat în toată splendoarea în discursurile lui politice. Cu toate acestea, deși atribuie oratoriei valoare literară și o prețuiește ca atare din unghi estetic, Lovinescu refuză să vadă și reversul medaliei – anume, că și literatura capătă la rîndul ei o semnificație politică, dacă e privită din unghi social.

În consecință, se pare că și imperturbabilul Maiorescu va fi văzut în critica literară și în literatură în genere doar un mijloc de afirmare politică, la care a renunțat fără regret atunci cînd i s-a dat ocazia să devină efectiv politician. Tînărul Duiliu Zamfirescu îi reproșa de aceea într-una din frumoasele sale scrisori, și nu fără temei, lipsa de continuitate în activitatea literară. Psihologia succesului, a arivismului ca formă de afirmare socială e specifică burghezului, zice-se, pentru că reflectă un etos individualist, bazat pe înțelegerea vieții ca luptă. Iar Maiorescu a fost un burghez (Gherea îl plasează în categoria proletarilor intelectuali, iar Călinescu îl consideră un „terian ardelean“ pus pe căpătuială), care se știe că a sacrificat cu bună știință prietenia cu Carp la bătrînețe, de dragul ascensiunii politice și al simpatiei suveranului. A cîștigat așadar bătălia cu vechiul său prieten și în politică, nu doar în literatură, oferind posterității cea mai completă și mai părtinitoare totodată cronică a vieții politice românești din timpul domniei lui Carol I – e vorba, desigur, despre Istoria contimporană a României.

Verba volant, scripta manent, conchide Lovinescu în finalul broșurii sale, sancționînd implicit disprețul lui Carp față de literatură și față de ideea supraviețuirii prin scris. „Cuconul Petrachi“ a fost însă un om de acțiune și un contemplativ totodată, ca orice moldovean respectabil, care a făcut din politică și un joc estetic superior și care a permis astfel intelectualilor să joace un rol însemnat în viața publică și să medieze între cele două mari partide istorice ale țării, de pe pozițiile unui conservatorism liberal. Așa cum a arătat însă C. Gane în remarcabila lui monografie din 1936, P.P. Carp și locul său în istoria politică a țării (ar merita o reeditare!), de numele latifundiarului de la Țibănești se leagă de fapt cele mai importante momente din istoria modernă a României, de la episodul venirii pe tron a lui Carol I și pînă la intrarea în Primul Război Mondial, cînd fostul lider politic al junimiștilor și-a afirmat răspicat filogermanismul, mărturisind că preferă să piardă împreună cu nemții decît să meargă alături de ruși la cîștig. Și chiar dacă istoria nu i-a dat dreptate atunci, memoria noastră a reținut atitudinea nobilă a unui exemplar de elită al umanității, care a preferat să piardă cu demnitate decît să renunțe la ideile lui.

Să nu uităm că astfel de oameni s-au născut și la noi cîndva. 

Antonio Patraș este profesor universitar la Facultatea de Litere a Universității „Al. I. Cuza“ din Iași.