Poveşti despre oameni simpli, cu nume de sfinţi
Hadîmbu este un mic sat veritabil românesc, cu bordeie de chirpici, fără drum asfaltat şi cu copii cu nume frumoase, care umblă desculţi prin iarbă, cît e ziua de lungă. În Hadîmbu nu este decît o singură regulă de botez: dacă pruncul vine pe lume în zi sfîntă sau cu o seară înainte, atunci el primeşte nume de sfînt. Natura este în forma ei pură, iar "civilizaţia" pătrunde aici doar prin cumpărăturile pe care le mai fac sătenii de la Iaşi, aflat la 36 de kilometri depărtare. Fata cu copil în braţe S-au luat cînd ea avea 16 ani. Părinţii au dat-o după el pentru că avea casă. "Casă cu fundaţie turnată", nu oricum. "M-au dat ca pe-o vită în tîrg, nu s-au uitat în urmă. Mie nu mi-o plăcut de el." O înjura, cîteodată îi şi altoia cîte una, dar cumpăna mai grea o avea cu soacră-sa, de a cărei uitătură nu scăpa, oriunde s-ar fi ascuns prin bătătură. Dacă era numai asta, dar o mai şi plesnea, ba că nu dejghioacă bine, ba că raţele au rămas fără apă în uluc. Cum a ajuns să lucreze la o brutărie în Iaşi, n-am înţeles, pentru că fata cu copil în braţe, în maxi-taxi ăsta zdrumicat pe uliţe strîmte, nu-şi ştie nici ea bine povestea, atît de repede şi amestecat s-au petrecut toate. Cert e că în braţe are un copil de nici două luni - "pe 20 i se împlineşte" - de al cărui tată tocmai a divorţat, şi că în toamnă are nuntă. Cu noul soţ, pe care l-a întîlnit la brutărie şi care a ajutat-o să scape de celălalt, "avea o pilă la tribunal". A luat-o de nevastă fără să clipească, aşa borţoasă cum era. Micuţul doarme dus, în ciuda înăbuşelii, a hurducăturilor şi a poveştilor navetiste. Cînd intră soarele, fata îi pune o batistă pe faţă. "Nu-i dau copilul să-l vadă, în veci". Şi totuşi el poartă numele tatălui: Florin Lucian. Fata cu copii acasă La una din staţii urcă o bruneţică rotunjoară căreia nu-i dai mai mult de 18 ani. Parcă se întoarce la ţară, după o îngheţată la oraş. Intră în vorbă cu fata cu copil în braţe, pe căldura Domnului: "Şi acu' te-ai măritat?". Fata cu copil în braţe: "Păi, normal. Şi nimeni nu-mi zice că am mai fost măritată sau... s-a îndrăgostit de mine. Şi acum eu stau la oraş, acu' vin aici doar aşa, în vizită, nu rămîn". Bruneţica o pune la curent cu ce s-a mai întîmplat în ultimul timp. Nimicuri, dacă te uiţi la ea cît de firească poate să fie: "Mai am o mogîldeaţă acasă, acu' o lună am născut, începe prăşitul, m-am măritat, soacră-ta a umplut satul că ai fugit cu unu', am luat nişte scutece de la oraş...". Şi maşina hurducăie şi soarele taie şi lumea vorbeşte din ce în ce mai tare şi mai repezit, se foieşte. Semn că ajungem la casa fetei cu copii acasă, în Hadîmbu, unde o găsim pe prispă pe Denisa Florentina, care îşi aşteaptă mama, o bruneţică rotunjoară, căreia nu-i dai mai mult de 18 ani. Fetiţele cu fîntînă în curte Dealul pietros al Hadîmbului se urcă în linişte, şi cît de linişte e în jur! Soarele tăcut e mai aprig, intră în pietrele colţuroase şi se împrăştie iar în văzduh, loveşte bondarii letargici şi urmăreşte vocile pierdute ale navetiştilor împrăştiaţi prin uliţe. În cele din urmă, linişte. Şi o arşiţă cumplită. Toate fîntînile Hadîmbului de la marginea drumului au frînghiile tăiate, ca după război. Apa e rece, dar la adîncime. Batem la poarta unde scîrţîie un scripete: Iulia şi Simona, două fetiţe de nici cinci anişori, au o cană imensă, roşie, cu aur înăuntru: apă rece, de la adîncime. Bătrînele de pe bancă Răcoriţi, urcăm pieptiş, cu liniştea de-o toartă. Bătrînele de pe bancă stau la umbră şi îşi povestesc năzdrăvăniile nepoţilor, care nu le mai încap în curte. Parascheva, cea mică, varsă căldările cu apă, Mariţa, elevă în clasa I, strînge lemne de foc şi-şi face pe ascuns colibă în fundul grădinii, iar Ştefănel, botezat aşa pentru că, în anul cînd s-a născut, Ştefan cel Mare a intrat în calendarul creştin ortodox, ia sapa şi s-apucă de prăşit tot pămîntul care îi iese în cale. Lăsăm băbuţele la umbră şi urcăm drumul pe care ni l-au desenat. Bătrîna cu 13 nepoţi Satul se termină, deschizînd porţile unei poieni încîntătoare, cu pîlcuri de stejari şi iarbă fierbinte la piciorul dealului, şi cu bordeie şubrede de chirpici, ca la început de lume, sub cerul deschis tot, zăpuşit. O femeie cu o vacă de funie trece inconştient. Pe margine, o tînără cu sapa în mînă îşi mîngîie viţeluşa de pe bucata pătrată de păpuşoi. Mai la deal, bătrîna cu 13 nepoţi pare să ne aştepte încremenită de ceva timp, pe iarbă. Cei mici se aud din ogradă, vorbesc ceva cu cîinele. Ei sînt: Diana, Maria, Iuliana, Costel, Doiniţa, Parascheva, Constantin, Mihai... şi toate numele frumoase de pe pămînt, adunate în satul acesta dintre păduri, unde copiii vin pe lume ca pîinea caldă. Copiii cu vreascuri În inima răcoroasă a pădurii, am găsit printre copaci trei frăţiori care nu merg încă la şcoală. Au cămăşuţe străvezii şi pielea măslinie, picioarele goale. "Ce faceţi, copilaşi?" Şi ei, zîmbind ca întîiul om al soarelui: "ducem vreascuri la mămica să ne facă de mîncare". Dumnezeul de la mănăstirea din deal i-a botezat: Iulian Gheorghiţă, Andreea Petronela şi Izabela Mariana.
