Poveşti cu Mei

Mei locuieşte singură într-un apartament cu două camere de la periferia Beijing-ului. Are un salariu decent, îşi plăteşte chiria şi impozitele la timp, citeşte, îi place să meargă cu prietenii la karaoke şi să călătorească. A divorţat în urmă cu doi ani, deşi familia ei s-a împotrivit foarte tare. Mi-a povestit ce frumos a început povestea ei de dragoste, cît de repede s-a schimbat totul şi cît de greu i-a fost să-şi ducă la capăt hotărîrea de a se despărţi de un om pe care nu-l mai recunoştea. Părinţii ei au 70 de ani şi s-au cunoscut în ziua nunţii. Sînt împreună şi acum, deşi - spune Mei - sînt ca doi străini. Nu au fost de acord ca ea să divorţeze, i-au reproşat ceea ce chinezii numesc diu mianzi - că îi face de ruşine - o chestiune extrem de importantă pentru ei şi pentru care, în unele cazuri, nu se dau înapoi de la violenţă. Ba chiar au încetat să-i mai vorbească în ziua în care ea a luat această decizie, iar lui Mei i-au trebuit cîţiva ani buni ca să se poată reapropia de ei. Vecinele în vîrstă şi care făceau parte dintr-un soi de comitet de partid de bloc începuseră s-o viziteze des sub diverse pretexte, doar pentru a-i reaminti că a luat o hotărîre neinspirată, că, fireşte, e cazul să se răzgîndească şi că nu aşa s-a clădit marea societate chineză. Bunica lui Mei are 90 de ani, părul uşor grizonant, nici un rid pe faţă, dantura perfectă şi un tonus excelent. Se trezeşte în fiecare dimineaţă la 5, iese în faţa blocului şi dansează cu evantaiul sau face tai chi alături de ceilalţi vecini. Din cînd în cînd, mai pierde cîte o noapte în faţa televizorului urmărind meciurile de tenis de masă sau badminton. Bunica lui Mei ne-a invitat într-o după-amiază la ceai. Cînd am ajuns, tocmai terminase de gătit şi se aşezase pe fotoliu, în sufragerie, ca să urmărească ştirile sportive la televizor. Am făcut cunoştinţă şi am întins mîna să o salut. A făcut doi paşi înapoi şi mi-a spus: "E prima oară cînd cunosc o albă". Bunica a fost singura din familie care a avut încredere în Mei. A susţinut-o în tot ceea ce a făcut, punînd mai presus de toate binele nepoatei. Chiar şi atunci cînd a vrut să divorţeze. Am stat la masă, m-a servit cu ceai de crizanteme şi am dezbătut, atît cît ne pricepeam, diverse chestiuni sportive. La plecare am sărutat-o pe obraz. Gestul meu o luase prin surprindere, fireşte. Ştiam că aşa ceva nu se obişnuieşte, însă o îndrăgisem chiar înainte de a o cunoaşte. A rugat-o pe Mei să se apropie şi i-a şoptit la ureche: "Mei, pe mine nici bunicul nu m-a sărutat vreodată". Prietena mea Mei are 35 de ani şi lucrează la o companie care organizează cursuri de limbi străine, în special engleză, franceză şi japoneză. Vorbeşte engleză la perfecţie, aproape fără urmă de accent, a fost plecată în Anglia timp de cîteva luni, de curînd s-a înscris la cursuri de franceză la Institutul Francez şi, pentru că lucrează foarte mult cu străinii, are o concepţie despre viaţă diferită faţă de alţi chinezi de vîrsta ei. Cînd am cunoscut-o, compania ei organiza interviuri cu profesori străini. Interviul a durat foarte puţin, fiind întrerupt de o mini-criză: unul dintre profesorii străini deja angajaţi se îmbolnăvise şi nu putea ajunge la un curs care urma să înceapă în mai puţin de două ore. În această situaţie, trebuia găsit rapid un înlocuitor, iar acela am fost eu. Mei mi-a pus în braţe un manual, m-a rugat să aleg o lecţie şi m-a asigurat că totul va fi bine. Am coborît în stradă, am găsit un taxi şi din gesturile şi intonaţia vocii ei am intuit că îl rugase pe şofer să se grăbească. Pînă am ajuns la şcoală, mi-a explicat cam tot ce trebuia să ştiu despre respectiva şcoală, elevi şi nivelul lor de cunoaştere a limbii engleze. Cînd am ajuns şi am intrat în sala de curs, cam mare, după părerea mea, profesoara de engleză a venit la mine, s-a prezentat, mi-a spus că ea crede că elevii ei sînt destul de bine pregătiţi, dar că-şi cere scuze dacă nu se vor ridica la aşteptările mele şi mi-a înmînat un microfon. Cu coada ochiului am văzut un chinez care făcea ture între staţia de amplificare şi microfonul meu, repetînd încontinuu: "Hello? OK?". Eram destul de nedumerită şi copleşită. Nu înţelegeam de ce mi-ar trebui un microfon, doar urma să predau o lecţie de engleză la clasa a V-a. După cîteva minute, în sală au început să intre elevii, în valuri. Aveam în faţa ochilor un spectacol de iureş şi zarvă care amintea de o invazie. Uimirea mea a căpătat dimensiuni şi mai mari, cînd am văzut cum toată gălăgia s-a stins în momentul în care din megafoane s-a auzit în întreaga şcoală muzica de saxofon a lui Kenny G. Eram în China, într-o şcoală gimnazială din Beijing, şi tocmai se sunase! Am predat întreaga oră cu mari emoţii, căutînd din cînd în cînd privirea lui Mei, care mă încuraja şi îmi făcea semne că totul merge bine. Şi într-adevăr totul a ieşit bine, chiar dacă în sală fuseseră 70 de elevi. La plecare am reuşit cu greu să ne facem loc printre sutele de părinţi şi bunici veniţi pe biciclete să-şi aştepte odraslele. Am luat un taxi pînă la cea mai apropiată staţie de metrou. Se înserase, traficul era foarte aglomerat şi înaintam destul de greu. Taximetristul era în vîrstă şi foarte tăcut. Am observat că pe bord avea două cutii mici de plastic şi am întrebat-o pe Mei ce e în ele. "Greieri. Şoferul zice că sînt prietenii lui. Nu se despart niciodată."