Povestea unor oameni harnici
Vecinii noștri din Canada cumpăraseră casa de lîngă noi cu bani mai puțini pentru că nu avea curtea din spate amenajată. Tundra de Saskatchewan se întindea de la peretele casei pînă-n gard. Veneau la ei părinții în fiecare zi să o transforme în grădină.
Erau doi mărunței, cărunți, și cu mîini harnice. S-au pus pe smuls buruieni înalte de un metru. Apoi, cu o greblă știrbă și cu un hîrleț, mărunțeau solul argilos în bulgări grei și se mai opreau să-și tragă sufletul. Îmi imaginam că la vremea lor construiseră comunismul în China cu lopata. Curtea copiilor li se părea acum floare la ureche.
Cînd ieșeam pe terasă le observam munca. Și ce muncă! De Sisif. Nu era de glumit cu buruienile de preerie. Rezultatul unei zile întregi de trudă era doar o brazdă îngustă de-a latul curții. Mai aveau zeci de astfel de brazde de făcut pînă la gard.
Vecinii noștri ar fi putut să-și cruțe părinții și să desțelenească curtea din spate în cel mult două ore cu o mașină de desțelenit care se poate închiria cu treizeci de dolari pe oră. În multe culturi, însă, munca lipsită de eficiență este acceptată cu o resemnare dezarmantă și chiar considerată hărnicie curată.
Americanii (și canadienii) au cultul muncii eficiente. Paradoxal, se pare că de vină nu este atît goana după profit, cît comoditatea. Un blogger de profil pe nume Fred Gratzon a remarcat că: „Tot progresul societății de la facerea lumii încoace a fost promovat de leneși care au încercat să evite munca“. Așa să fie? Este impresionant să observi uneltele și metodele care ușurează munca: presari granule speciale care „topesc“ gheața de pe trotuar în zece minute în loc să o spargi cu lopata sau cu ranga. Presari alte granule speciale care absorb pata de ulei din garaj ca să nu te mai chinui să o ștergi cu cîrpa și cu detergent.
Putem concluziona că leneșii proverbiali aleargă mai mult, dar cu spor? Lenea ca „motor“ al progresului poate fi totuși un subiect controversat. Mă duce gîndul la „Povestea unui om leneș“ de Ion Creangă. Departe de a fi un progresist, personajul acelei snoave, pus în fața alegerii între spînzurătoare și ajutorul social oferit de o doamnă generoasă, alege prima variantă. În folclorul românesc, lenea nu ușurează traiul, ci din contra, ea are un efect mortal. Această atitudine sănătoasă a fost erodată în perioada totalitarismului optzecist. Etica muncii a degenerat în forme multiple de sustragere de la datorie și de la asumarea responsabilității, iar strădania de a face un lucru bun a fost înlocuită cu acel păgubos „merge și așa“. Tranziția continuă, iar noi continuăm să tragem ponoasele.
Anul trecut, în timpul unei vizite în țară, am intrat într-un magazin de cosmetice din Ploiești. Cele care serveau, niște tinerele drăguțe în fuste scurte, machiate ireproșabil (erau șapte într-un magazin așa de mic!), se tot etalau în spatele blatului. Una din ele crănțănea fulgi de cartofi (chips) pescuiți cu unghii false albastre dintr-o punguță de staniol. Toate așteptau să vină apa, care se oprise în toată zona pentru niște reparații. Asta explica de ce mirosul de parfum din magazin se lupta cu mirosurile dubioase care ieșeau din toaleta localului.
Parfumurile cadou pe care le cumpăram trebuiau împachetate. În timp ce domnișoara care m-a servit s-a dus la alt raft, o altă vînzătoare a luat cadourile și le-a pus înapoi în vitrină. Cînd s a întors, tînăra amabilă s-a transformat într-o tigroaică, fulgerînd-o cu privirea pe vinovată și spunînd cu voce pisicoasă: „Ce, măăi Nuuți, le-aveam pe toaate gaata de împachetat, chiaar așaa?“ La care Nuți s-a scuzat: „Deci nu am știut, draagă, am vrut și eu să fac ordine pe tejghea, hai că te-ajuuut să le-mpacheteeezi!“ În acest fel, Nuți s-a achitat de greșeala făcută și după zece minute am ieșit din magazin cu patru pungi pestrițe. Fără să vreau, în gînd am comparat experiența cu cele similare din Dakota de Nord, unde angajații din spatele tejghelei reprezintă firma, zîmbesc impersonal și nu argumentează între ei în fața clienților. Iar chips-uri ronțăie numai în pauza de masă, în altă cameră. În zilele noastre nu mai știu dacă lucrurile în America merită să fie considerate un etalon pentru alte țări. Cred însă că micul magazin din Ploiești poate fi privit ca o metaforă a patriei contemporane: decoruri superbe, fără utilități și infrastructură, în care depindem de mediocrități care se îmbracă și se machiază frumos. Nu-i de mirare că românii preferă să lucreze în străinătate în număr tot mai mare.
Revenind la vecinii noștri chinezi din Canada, la capătul unei luni întregi de muncă pe brînci, bunicii au atins gardul. Totuși, nu au putut să înceapă grădina pentru că primele brazde săpate în urmă cu cîteva săptămîni fuseseră deja năpădite de buruieni noi.
Laurențiu Cârcoană este arhitect și locuiește în Fargo, Dakota de Nord, Statele Unite.
