Povești pierdute pe drum

Cold Waves / Război pe calea undelor a fost un proiect complicat, cu multe ramificaţii pe care a trebuit să le retez, încît nenumărate poveşti au rămas pe dinafara montajului final. (O parte dintre ele le-am recuperat în versiunea de 3 episoade care va fi difuzată de TVR, săptămînal, începînd din 6 martie.) Chiar dacă sînt mulţumit de rezultat, nu pot să nu mă gîndesc deseori dacă alegerile au fost cele corecte, dacă filmul nu trebuia, de exemplu, să spună povestea oamenilor de la "Europa liberă", nu povestea postului sau povestea României aşa cum se vede ea în oglinda fragmentată şi tulbure a emisiunilor radiofonice. "Europa liberă" este - mai ales - mitologie, aşa că demitizarea va fi, întotdeauna, tentantă. Cred însă că pentru a demitiza ceva, trebuie să cunoşti mitul. Asta am încercat să fac eu în film. Aici, în aceste pagini, îmi voi permite să fac altceva. Pentru că galeria de personaje de la radio era, pare-se, fenomenală. Sînt oameni de care nu aţi auzit niciodată, care n-au jucat un rol de frunte ca redactori sau spicheri, dar formau "grosul efectivelor". Mi-aduc aminte, de pildă, că mi-a fost descris unul care a umblat toată viaţa într-un trenci pe sub care purta ziare ca să-i ţină de cald. După o viaţă petrecută "în comun", cei de la radio îşi cunoşteau toate metehnele între ei. În fine, poveştile astea duc către cantina radioului: acolo se bîrfea, se creau bisericuţe, se făceau bancuri. Ca-n România. Edelina Stoian mi-a povestit cum, venind la 5 dimineaţa la radio, găsea toate luminile aprinse şi toate uşile larg deschise. Acesta era un semn că Ion Ioanid era deja acolo. Ioanid a fost spicher, dar în România făcuse ani grei de puşcărie politică şi era, din această cauză, claustrofob. Nu suporta întunericul, nici liniştea. Venea dis-de-dimineaţă la radio şi îşi scria memoriile care au apărut apoi la Bucureşti ( Închisoarea noastră cea de toate zilele este considerată una dintre cele mai bune cărţi despre Gulagul românesc). Ioanid scria cel mai bine în redacţie, în momentele cele mai aglomerate şi în ambianţa cea mai zgomotoasă. Niciodată singur. Singurătatea îi amintea de puşcărie. Dar cele mai interesante se pare că erau petrecerile. O astfel de petrecere s-a dat la radio în cinstea lui Ion Ioanid - cînd colegii lui au aflat că are o boală incurabilă. Petrecerea pe care mi-o imaginez cel mai viu a avut loc cînd Vlad Georgescu a împlinit 50 de ani. La petrecere a participat şi cumnata lui Georgescu, care venise din România instruită de Securitate ca să îi spună lui Vlad că, dacă va difuza cartea lui Pacepa, va muri. S-a dansat, s-a petrecut. Asemenea mesageri erau din ce în ce mai numeroşi. Vlad Georgescu a murit peste 10 luni. Petrecerile erau alteori mai vesele. Chiar dacă a doua zi se ştia la Bucureşti cine a participat. Atmosfera de liceu, de comunitate mică obligată să împartă şi bune, şi rele, implica şi trădări sau poate doar indiscreţii iresponsabile. Ca-n România. Mai sînt poveştile despre frică. Frica a devenit, în anii ’80 - cînd atentatele şi ameninţările contra "Europei libere" s-au înteţit - o prezenţă constantă la radio. Am stat de vorbă cu Russel Poole, care a fost şef administrativ al postului ani de zile. Umbla cu o bîtă de baseball în maşină şi, de fiecare dată cînd băga cheia în contact, trăgea aer în piept. Şi Andrei Voiculescu, unul dintre realizatorii emisiunilor muzicale, purta pistol după moartea lui Cornel Chiriac. Trudi Dumitrescu (binecunoscută sub numele de Ioana Crişan la radio) îşi aminteşte că, după explozia din 1981, s-a zvonit că sarea de la cantină a fost otrăvită. Ţin minte că, la Revoluţie, am auzit că otrăviseră apa. Probabil că sursa zvonurilor era aceeaşi. Unul dintre momentele pe care le regret cel mai mult - pentru că nu l-am putut povesti în film - ţine de biografia unuia din principalii redactori ai "Europei libere". În zilele Revoluţiei, domnul respectiv se relaxa mergînd la dans, pentru ca apoi să revină în studio. Dansa în special tango (a călătorit apoi în Argentina din pasiune pentru asta). Am abandonat însă ideea de a filma în clubul de dans de la Bayerischer Hof, un hotel luxos din München, pentru că redactorului în cauză i se părea că această scenă ar fi o dovadă de frivolitate. Mie nu. Cred că oamenii, în condiţii de stres şi ameninţare maximă, au dreptul la asemenea evadări. Pe deasupra, ironia soartei face ca Weinrich şi Carlos, în timp ce pregăteau atentatul contra "Europei libere", să-l denumească codificat "Tangoul de la München". Înşirînd aceste poveşti risipite, nu mă pot împiedica să mă întreb dacă îmi aparţin. Şi dacă ele ne ajută să înţelegem mai bine ce a fost "Europa liberă". Înţelegem mai mult din rolul enorm jucat de Noel Bernard în definirea departamentului românesc, dacă ştim că juca poker împreună cu partenerii americani din conducerea radioului? Ce aflăm despre impactul Actualităţii româneşti din informaţia că Emil Georgescu purta paltoane de blană şi colecţiona Mercedes-uri? Sau contează mai mult că a continuat să-i atace în emisiuni pe Elena şi Nicolae Ceauşescu după ce a fost agresat de mai multe ori şi înjunghiat? Să priveşti în culise e foarte atrăgător, iar pentru un documentarist pare a fi chiar cheia succesului. O colecţie nesfîrşită de asemenea informaţii "picante" este chiar arhiva Securităţii. Angajaţii Ministerului de Interne se delectau cu amănunte din viaţa personală a celor de la "Europa liberă" şi, cu toate astea, n-au reuşit să le contracareze emisiunile. Au fost în stare doar să anihileze nişte oameni. Paradoxul este că mecanismul radioului - aşa cum a fost gîndit de americani - funcţiona independent de persoane. Dar pe de altă parte, numai cîteva personalităţi de la radio au făcut performanţă şi au ajuns să încarneze un mit. Cu timpul, mitul a devenit mai tare decît oamenii din spatele lui. Mulţi ascultători povestesc că, întîlnindu-i după 1989 pe redactorii "Europei libere" în carne şi oase, au fost dezamăgiţi de prăpastia dintre felul în care şi-i imaginau după voce, impozanţi şi înalţi, şi felul în care aceştia arătau de-adevăratelea. E într-adevăr greu de crezut că eroii sînt pirpirii, au degetele galbene de la nicotină sau alte păcate omeneşti.