Potop de ape
Instalarea caniculei mă duce cu gîndul la frumoasele şi grăitoarele scene realizate de Amedeo Preziosi pe la 1868-1869. Fete tinere se răcoresc ȋn apa Dîmboviţei, la Radu-vodă sau la Colentina: unele ȋşi ridică poalele şi se aventurează rîzînd către mijlocul rîului, altele lasă orice pudoare deoparte şi, goale, se scaldă ȋn „apa dulce”, amuzîndu-se alături de ceilalţi chemaţi de fiorul rece al valurilor. Pe căldura mare, tinerii şi bătrînii, femeile şi bărbaţii se bălăceau ȋn apele rîurilor, veselindu-se pînă tîrziu ȋn noapte. Aşa ȋi găseşte abatele Domenico Zanelli care vizita oraşul Bucureşti, la 1841, şi se arăta ruşinat de obscenitatea goliciunii primare, notînd: „În oraşe, de-a lungul rîurilor, locul de scaldă este albia rîului ȋnsuşi; acolo, bărbaţi şi femei (şi nu numai cele din popor) se scaldă ȋn acelaşi timp, la depărtare de cîţiva paşi unii de alţii. La Bucureşti se ȋntîmplă ca, trecînd podurile, să vezi bărbaţi înotînd goi ȋn faţa lumii, pe sub ferestrele caselor”.
Şi Joseph Caillat, medic ȋn Bucureşti ȋntre 1845-1848, descria plăcerea oamenilor de a se arunca ȋn apele Dîmboviţei spre a scăpa, măcar pentru o vreme, de dogoritorul soare ale lunilor de vară care ȋncingea oraşul, luînd minţile. Căldura era uneori copleşitoare și, cînd se lăsa seara şi arşiţa se mai domolea, tinerii se furişau afară din case, se ȋntruneau pe malurile apelor, aprindeau focuri şi ȋn jarul aprins perpeleau porumbul, furat de prin lanuri. Păpuşoiul pocnea, aruncînd scîntei ȋn jur şi răspîndind un miros suav de boabe coapte, de lapte afumat, de miere caramelizată. Băieţii se hîrjoneau, se luau la trîntă, se ȋmbrînceau, aşteptînd hămesiți boabele coapte. Fetele roteau cocenii pe o parte şi pe alta, atente să se rumenească bine, strigîndu-le băieților, din cînd ȋn cînd, să se potolească, să nu care cumva să treacă dincolo de glumă şi să pată vreun necaz. Într-una din aceste seri, îmbătată de căldura mare a verii şi de mirosul porumbului copt, şi-a pierdut viaţa Nicolae. S-a îmbrîncit cu unul, Petrică, de același leat cu el, şi ceilaţi au ȋnceput să strige: „Hai Petrică, dă-i, dă-i mai tare!”. Dar gluma a devenit repede bătaie curată şi copiii s-au ȋndîrjit mai tare, iar căldura le-a luat minţile. Unul a aruncat de pe margine un cuţit, Petrică l-a adunat de pe jos şi a lovit cu putere, fără să privească, orbit de flăcările focului ce se ȋnteţiseră dintr-o dată. Nicolae s-a prăbuşit şi nu s-a mai ridicat. Ancheta a ȋnceput chiar de a doua zi, sub soarele fierbinte al ultimelor zile din august 1797, iar vătaful de plai a transcris parcimonios detaliile unei veri sufocante, sfîrşite atît de tragic.
Dar vara şi căldura au cerut dintotdeauna tribut, căci arşiţa sufocantă ȋndemna pe mulţi să caute răcoarea ȋn albiile rîurilor, ignorînd natura apelor şi avertismentele oamenilor puterii. Armăşei şi neferi strigau ȋn gura mare pe la răspîntii că domnia a interzis scalda pe vreme de vară, că părinţii să-şi păzească bine copiii şi să nu-i lase să zburde departe de casă, că apele sînt deseori „vrăjmaşe” şi prind ȋn valurile lor suflete nevinovate, că soarele arzător a ȋnghiţit apa lacurilor şi-a lăsat ȋn urmă doar ochiuri de noroaie adînci, otrăvite şi pline de monştri care-şi trag prada spre adîncurile ȋntunecate. Din loc ȋn loc, pe malurile Dîmboviţei, neferii agieşti săpaseră ȋn lemn cuvintele domneşti, aratînd clar, pentru oricine ar fi ştiut să citească, că era oprit să te scalzi ȋn apele murdare ale rîului. Dar cine să asculte şi mai ales cine să ȋnţeleagă, cînd soarele te ducea cu dogoarea lui către apele răcoritoare? Şi cînd soarele se ȋncingea mai tare, arzînd totul, domnul scotea de prin biserici alaiuri de preoţi, icoane şi moaşte care umblau pe uliţele satelor şi prin mahalalele oraşelor, invocînd ploaia, cerînd milă şi ȋndurare pentru păcatele tuturor. Moaştele Sfîntului Dimitrie erau pogorîte ȋn livada Mitropoliei, clopotele ȋndemnau norodul să se alăture litaniilor şi osfeştaniei ȋnchinate „către milostivul Dumnezeu, cerînd ȋndurare cu a trimite ploaie, spre adăparea uscăciunii şi creşterea roadelor pămîntului”. Dumnezeu nu era întotdeauna ȋndurător şi milostiv, căci ploaia nu venea. Şi atunci, de prin bordeie se iveau paparudele; fete tinere ȋmbrăcate ȋn bozii alergau prin sate, cîntînd: „Paparudă, rudă, / Vino de ne udă / Ca să-nceapă ploaie, / Să curgă șiroaie”. Oamenii ieșeau de prin case și le udau cu apă, le aruncau ceva bănuţi, le ȋntindeau o sită de mălai sau un codru de pîine, sperînd că dansurile lor magice vor aduce ploaia. În iureşul dansului, potopul se stîrnea, cerul se lumina de fulgere, iar sfîntul Ilie alerga furios printre nori, trezind pînă şi morţii cu pocnetele biciului. „Iar ploaia dă ce mergea, să ȋndesa, ȋncît să părea că s-au spart jghiaburile cerului şi lumea se prăpădeşte”, scria Iordache Golescu pe la 1820, prins de potopul verii ȋn drumul său spre Argeş. Cu „haine curate”, marele boier plătea un băietan să-l ducă ȋn spate şi să-l salveze din faţa valurilor, tocmai sus, pe acoperişul unui han. De aici, boierul, ud pînă la piele, privea revărsarea Argeşului care „potopea tot cîmpul”, luînd cu el „case, coşare, porumbare, mori plutind pe el, porumb, grîu, şi alte multe bucate... oi, miei, vite, o mulţime de felurimi, le ducea apa ȋn jos”.
Căldura mare şi potopul de ape sînt ştirile acestor zile, dar ele au făcut parte dintotdeauna dintre regulile naturii răzvrătite împotriva umanității nerecunoscătoare.
Constanța Vintilă este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ al Academiei Române. Cea mai recentă carte publicată este Changing Subjects, Moving Objects: Status, Mobility, and Social Transformation in Southeastern Europe, 1700-1850, Leiden, Brill, 2022.
