Postcomunismul ca simptom

Noţiunea de condiţie postcomunistă, introdusă de Boris Groys, desemnează, se pare, perioada care a început printr-o euforie inimaginabilă şi o energie politică totodată constitutivă şi creativă, acum mai puţin de douăzeci de ani, şi care se încheie astăzi prin scepticismul, dezgustul şi normalizarea dubioasă, însoţite de o resemnare generalizată. Victoria, incontestabilă la prima vedere, a valorilor democraţiei şi pieţei libere se manifestă tot mai mult ca o victorie incertă. Ea a deschis cutia Pandorei din care au ieşit instinctele şi practicile (a)sociale respingătoare din punctul de vedere al oricărui ipotetic ideal umanist. În acest text mă voi mulţumi să propun trei teze de pornire prin care să putem gîndi condiţia postcomunistă: 1. Condiţia postcomunistă nu este o noţiune descriptivă care ar desemna situaţia societăţilor din "ţările estice" după căderea comunismului. Condiţia postcomunistă este un termen care desemnează starea lumii actuale. După douăzeci de ani, putem, prin experienţa noastră de fiecare zi, să depunem mărturie despre această situaţie - sfîrşitul războiului rece a lăsat în suspensie utopia unei alternative politice radicale. Prăbuşirea "blocului comunist", care a lăsat loc pretinsei situaţii post-politice a liberalizării progresive a lumii, denumite melancolic "globalizare", a transformat profund structura conflictului politic. Agonismul politic (Chantal Mouffe), care propune un conflict al deciziilor, s-a transformat progresiv într-un antagonism apolitic, chiar antipolitic. Ipoteza noastră este că această transformare este efectul aproprierii economice a vidului inapropriabil dintre singularităţi - şi, prin urmare, ea este efectul reducţiei bogăţiei de forme de viaţă la imperativul per-formant al capitalului. 2. Condiţia postcomunistă fiind condiţia lumii actuale, nu mai trebuie să examinăm situaţia societăţilor postcomuniste, după o logică a excepţiei, ci după o logică a simptomului. Societăţile postcomuniste nu sînt excepţia de la o presupusă ordine normală şi normativă (cu alte cuvinte, nu e cazul să reintroducem în reflecţia asupra postcomunismului instrumente conceptuale precum opoziţiile dintre centrul dezvoltat ("Vestul") şi periferia subdezvoltată, ontologic inferioară modelului ideal-occidental ("Estul"); astăzi, asemenea opoziţii sînt desuete, de nu chiar reacţionare). Societăţile postcomuniste sînt, dimpotrivă, simptomul stării actuale a lumii. Ele manifestă, într-o manieră brutală, realităţile ei obscure: populisme, xenofobii, violenţă, intoleranţă, nedreptate socială, reducere a spaţiului bunurilor publice, toate elemente ale noii barbarii "post-politice". 3. Postcomunismul este considerat a fi, pe bună dreptate, o tranziţie. Dar nu e vorba de tranziţia către democraţie - trebuie să uităm această mediocră figură retorică. Ci e vorba, la urma urmei, de tranziţia de la o formă de societate brutală şi nedreaptă către o altă formă de societate brutală şi nedreaptă. Această nouă "societate" sau, mai degrabă, acest nou regim care a îndepărtat principiile politice (şi anume conflictul ideilor în vederea unei forme mai bune de viaţă comună) pentru că le resimte ca periculoase, se simulează ca democraţie, dar, în realitate, nu este decît o oligarhie economico-mediatică mascată ca democraţie. O oligarhie economică, în fond, care a trădat orice valoare politică, a pervertit puterea politică a poporului şi a deturnat-o împotriva lui însuşi, transformînd politicul în marfă şi reducîndu-l la reflexele de masă. Trăim, astfel, în nişte societăţi care au redus politicul la economic, libertatea la consum, sfera bunurilor publice la sfera intereselor private, justiţia la inegalitatea generalizată sub numele de "legi ale pieţei". Trăim, aşadar, eşecul posibilităţii critice a unei a treia căi, între reabilitarea retrogradă a comunismului şi apologia oarbă a "valorilor" neoliberale care şterg orice idee de justiţie şi, odată cu ea, principiile societăţii moderne de la Lumini încoace. Trăim, fără îndoială, într-o perioadă melancolică - o perioadă postrevoluţionară: nu perioada de după sfîrşitul comunismului, nu asta e esenţial, ci perioada de după sfîrşitul speranţei şi al elanului "revoluţionar" declanşat odată cu căderea comunismului, al elanului către o formă mai bună de viaţă comună. Astăzi, această speranţă este trădată, înşelată, frustrată. Dar o ştim prea bine, speranţa moare ultima. Ea va supravieţui acestor timpuri de disperare şi orgiei bestiale a lumpen-capitalismului postcomunist. Avem nevoie, mai mult ca oricînd, de speranţă şi imaginaţie politică. traducere de Alex. Cistelecan