Posibilele finaluri pentru îndemnul "Mai puneţi mîna pe o carte!"

...şi... dăruiţi-o?! Acest îndemn generos, pe care l-a lansat Dilema veche în acest număr, păcătuieşte prin faptul că, în largheţea sa, lasă neprecizată activitatea ulterioară atingerii concrete a obiectului numit carte. Pentru că, deşi multora nu le trece prin cap aşa ceva, "să pui mîna pe o carte" nu trimite în mod necesar, ci doar posibil, la activitatea numită lectură. Să mă justific: Atunci cînd, noua (la acea dată) ministru al Culturii, doamna Mona Muscă, spunea că unul dintre programele Ministerului se va numi "Prin lectură spre cultură", am fremătat în aşteptarea campaniei publicitare care urma să-l promoveze. Mărturisesc că mi se părea o provocare să "vinzi" ideea cititului unor tineri - căci acesta era oarecum publicul vizat - care sînt bombardaţi de o mulţime de stimuli audio-video, de o mulţime de informaţii şi care trăiesc în cu totul alt "orizont temporar" decît cel pe care îl presupune lectura. Dezamăgirea a fost totală în momentul în care am văzut spotul TV în care, pentru cei care nu îl cunosc, îndemnul era de fapt să dăruieşti o carte şi nu să citeşti una. Story-ul fiind acela că, atunci cînd eşti într-o pană cumplită de inspiraţie şi nu îţi mai găseşti cuvintele nici la telefon, nici pentru (mai) tradiţionala scrisoare (scrisă pe hîrtie albă şi cu stiloul şi nu în pervertita formă electronică...), să dăruieşti o carte. De ce o carte? De ce nu un disc, sau o casetă... (cu manele, de exemplu) - asta nu ni se mai spune. Şi dacă, într-un acces de bunăvoinţă, ascultăm îndemnul spotului şi cumpărăm şi dăruim o carte, cine ne va garanta că acea carte va fi citită? Nimeni şi nimic! Se omite cu desăvîrşire faptul că, în România, aproape fiecare casă posedă o bibliotecă (în sensul de mulţime, mai mult sau mai puţin ordonată, de cărţi) şi orice oraş, dacă nu şi orice comună, posedă o bibliotecă publică. Cartea deci nu este o raritate, problema este că nu (mai) e citită. Ignorînd acest fapt, spotul cu pricina mi se pare că reuşeşte să vîndă cartea ca obiect şi nu cititul ca activitate şi/sau mod de viaţă. Aşa că: mai puneţi mîna pe o carte şi citiţi-o! ...dar nu orice carte! În altă ordine de idei, dar în acelaşi registru al cărţii, am întîlnit în spaţiul public românesc şi acest posibil mod de a finaliza îndemnul. Totul a început cînd, cu ocazia prezentării rezultatelor unui studiu comandat de CNA privind comportamentul de consum al programelor audio-vizuale al elevilor*, s-a "descoperit" că, între 11 şi 18 ani, copiii citesc exclusiv poeziile din programa de şcoală, nici acestea nefiind citite de toţi (în jur de 45-50%, în funcţie de grupa de vîrstă, nu citesc deloc poezii), iar romanele citite, cu o singură excepţie, sînt şi ele tot din programa şcolară. Excepţia despre care spuneam este romanul (sau seria, nu este precizat) Harry Potter. La aflarea acestui fapt, una dintre persoanele prezente în sală (nu spui cine, persoană importantă) şi-a exprimat părerea precum că ori că citeşte Harry Potter, ori că nu citeşte deloc, tot un drac căci - să ne înţelegem bine - cartea cu pricina nu este literatură! Şi iată că generosul îndemn "mai puneţi mîna pe o carte!" se dovedeşte că poate fi mai restrictiv decît credeam, şi asta nu din cauza vreunei cenzuri care ar limita opţiunea în alegerea cărţii, ci din însăşi definirea cărţii. Cartea este - în această viziune - doar aceea care se ridică la un anumit nivel de profunzime, doar clasicii, doar marea literatură... în rest... mai bine nu citeşti. Aşa că le dăm copiilor din clasa I să citească Creangă, care este minunat, dar ale cărui cuvinte şi expresii nici un om mare de cultură medie nu le înţelege, darămite un copil care încă silabiseşte şi care nici măcar nu ştie dacă a citit corect pentru că, oricum, nu înţelege nimic. Sau le dăm eterna şi fascinanta Albă ca Zăpada (sau Cenuşăreasa), pe care oricum o ştiu pe de rost din filmele lui Disney, de pe diafilme (mai există prin cîte un pod, rătăcite), din cărţi de colorat sau doar colorate, din spectacole de teatru văzute sau chiar jucate la grădiniţă, le dăm deci să citească Albă ca Zăpada, care demult nu mai prezintă nici un interes pentru ei. Şi apoi, ne arătăm miraţi şi chiar oripilaţi de faptul că tinerii şi copiii din ziua de azi nu mai au "plăcerea cititului" sau - ceea ce e cam acelaşi lucru - citesc Harry Potter (cu varianta: "După ce ne-au băgat pe gît Coca-Cola şi McDonald's, americanii ăştia ni-l bagă pe gît şi pe Harry Potter, de parcă Creangă al nostru nu mai este bun!"). În loc să ne mirăm de faptul că primul autor este preferat acestuia din urmă, trebuie să vedem puţin de ce. Poate că nu e chiar fără importanţă faptul că majoritatea copiilor pot să înţeleagă mai uşor ce face Harry, chiar într-o lume de vrăjitori, decît ce făcea Nică într-o lume perfect reală (nu vorbesc de Calul Bălan şi Sfîntul Nicolae, noţiuni cu totul necunoscute copiilor de acum, dar nici "La scăldat" sau "La cireşe" nu cred că le sînt mai familiare unor puşti care în timpul liber se joacă la calculator, ascultă CD-uri, văd filme pe DVD-uri sau navighează pe Net). Problema este atunci, cum îi facem pe aceşti puşti să citească? Eu - dacă mă întrebaţi pe mine - l-aş pupa, l-aş mîngîia şi i-aş da premiul I cu coroniţă celui care, fără să fie pus de cineva, a citit o carte, fie ea şi Harry Potter, pentru că am o speranţă că - dacă i-a plăcut, şi e o carte care în general place - va recidiva şi va mai citi, poate, o carte mai bună de data asta... Aşa că: puneţi mîna pe o carte, oricare ar fi ea, şi citiţi-o! P.S. Era să uit: unul dintre respondenţi citea, ca revistă favorită, Dilema veche. Parcă mai e o speranţă, nu? ________________ * Vezi http://www.cna.ro/cercetari/sondaje.html