Portretul groparului de cariere

Pe vremea comuniştilor, ca să înlături o persoană care nu-ţi era pe plac la serviciu, sau dacă poziţia sa profesională părea mai caldă decît a ta, dar nu prea aveai calităţile necesare pentru a promova acolo, lucrul cel mai la îndemînă era să susuri cucută despre respectiva ocupantă de loc, în urechea securistului de serviciu. Peste noapte se putea întîmpla, aşadar, ca persoana nesuferită să dispară sau să fie retrogradată, iar tu, ca bun samaritean şi păstrător al valorilor partidului, să te înscăunezi, cum laude, pe fotoliul său. Să fie azi la putere şi în poziţii de conducere numai oameni cu adevărat capabili? Sau, din contră, ne trezim, după ani de comunism, în plină tornadă de turnători, de răuvoitori şi de şmecheraşi care, fără alte talente decît un joc de coate mai abitir, te pot "face", fără drept de apel? Ce faci azi, ca să supravieţuieşti, mediocru fiind, într-o societate care cere numai superlativul? Dacă n-ai scrupule, devii groparul carierelor altora. O persoană fără prea multe aptitudini, dar cu foarte multă ambiţie. De obicei aceasta trăieşte o perioadă în umbra celui a cărui poziţie o vînează. Apoi trece la bîrfă. Dar nu bîrfa de amuzament, ci cea făcută cu răutate şi perseverenţă, pentru că, deşi şcoală prea multă nu are, a frecventat din plin şcoala vieţii, deprinzînd tertipuri de supravieţuire şi de parvenire. O doamnă cu vestă verde închis, lungă, atîrnînd peste salopeta în acelaşi ton de REBU, sprijinită într-o mătură grosolană şi muncită, stingîndu-şi ţigara fumată pînă la filtru, blestemă în gura mare o colegă. Că să fii tu a dracu’, spune, dacă mai am io încredere vreodată în tine. Că una spun io, alta iese din gura ta. Şi de aici începe lamentaţia femeii despre cum o presupusă prietenă de tură ar fi săpat-o la şefu’ de echipă. Că, spune, cînd i-a fost fetiţa bolnavă şi n-a putut să vie şi a rugat-o pe amică să-i spună şefului problema, colega a spus cu totul altceva ce l-a făcut pe şef să turbeze de furie, mai ales că venise de la Primărie inspecţie, cînd cu nămeţii, şi l-a prins fără oameni pe teren. Aşa a ajuns să-i taie o zi de leafă. Ceea ce, pe cuvîntul ei, pentru cineva angajat la REBU, e tare costisitor. În acest punct, mulţi vor da neîncrezători din cap. Vor spune: nu mai sîntem în comunism. Perfect de acord, dar uitaţi că groparul nostru e uns cu încă multe alifii. Pe de o parte, deţine arta bîrfei, pe de alta, pe cea a teatrului. Dîndu-se drept cel mai loial supus al împărăţiei, va creşte în ochii patronului şi ai colegilor. Micile gafe făcute la serviciu îi vor fi trecute cu vederea, umbrite fiind de străduinţa şi dedicaţia cu care se preface că munceşte. A lucrat la un radio. Era şef de departament, un om cald şi bun, niţel înspre mai mult naiv şi fără prea mari pretenţii de la oameni. Pentru el toţi erau pe calapodul "ce e-n guşă, şi-n căpuşă". Şi s-a trezit, inocent, ajutînd un amic să se angajeze la acelaşi post de radio. Să-l ajute, să-l înveţe meserie, să-l introducă în cercul de amici şi să-l învestească cu toată încrederea. Schimbarea s-a petrecut peste noapte. Fără să-şi dea seama ce l-a lovit. Amicul ajunsese, de la simplu angajat, să lucreze cot la cot cu el, ca într-o bună zi să îl depăşească cu încă un cot. Mai apoi, probabil simţind ameninţarea valorii din spate, probabil o oarecare vină şi jenă, a dat lovitura de graţie, "aranjînd" cu patronul radioului să îl "elibereze" din funcţie pe binefăcător, pe motiv că ar fi spre binele său. În sînul companiei, groparul devine în timp un angajat model, fără însă ca nimeni să poată spune exact pentru ce. Se poartă, pe faţă, ireproşabil, nimeni nu-i poate imputa nimic. Încet-încet, ajunge să se erijeze în omul indispensabil în acea companie pentru că deţine un monopol exclusivist într-ale îmbrobodirii. Şi, ca orice om indispensabil, începe să aibă pretenţii. Din ce în ce mai mari. Pînă la a pretinde un loc pentru care nu are pregătire, dar de care are nevoie pentru confirmarea abilităţilor de gropar. Happy-end? Aş dori să am poveşti care să se termine cu morala celui care sapă groapa altuia doar ca să cadă singur în ea. Deocamdată nu am, deocamdată trăim într-o societate de consum, în care paranoia (paradoxal) a ajuns să fie cel mai bun sfetnic şi păzitor.