„Porții mici și gustoase”
Am început să citesc din plictis și întîmplare. Eram un copil de școală primară aflat în prima zi a vacanței de vară, contemplînd o situație la care nu se așteptase: printr-o coincidență, toți prietenii de joacă de la bloc plecaseră care pe unde și mă regăseam absolut singur pentru următoarele două săptămîni. Experiența acelei dimineți a avut două consecințe pentru mine.
Prima: tocmai cînd începeam să mă plictisesc m-am surprins formulînd gîndul acesta: „Mă cam plictisesc” și mirîndu-mă cum de pot formula gîndul acesta, mai ales că, dacă mă întreba cineva, sigur n-aș fi putut spune ce înseamnă că mă plictisesc. Această constatare m-a vindecat de plictis pentru restul vieții.
A doua consecință a venit imediat după prematurul episod filozofic: mi-am adus aminte că aveam niște cărți de Jules Verne prin bibliotecă și cineva îmi spusese că sînt cel puțin la fel de bune ca Patrula Spațială de Cicerone Sbanțu. În iarna anterioară, aceasta fusese prima carte aleasă de mine (și cumpărată de mama). Mi-amintesc că nu m-am dezlipit de ea pînă n-am terminat-o.
Descoperirea lui Jules Verne în acea după-amiază este, probabil, începutul meu într-ale cititului. Apucasem anterior să fiu expus lecturii (imaginea tatălui meu este cu o țigară într-o mînă și o carte în cealaltă, învăluit în autoexilul său în bucătărie), mama îmi citise constant (Frații Grimm), ba chiar trecusem la cărțile „serioase” odată cu Patrula Spațială. Dar Verne mi-a cultivat gustul pentru descoperirea independentă și explorarea lumii unui autor. În plus era perfect pentru escapism și entertainment într-o lume lipsită de desene animate și, în anul următor, volumele din seria Verne urmau să devină și monedă de schimb cu colegii de la școală. Nimeni nu avea colecția completă așa că ne împrumutam, clandestin, volumele lipsă.
Toate astea se petreceau într-un context confuz. Pe de o parte, cititul era privit în societate ca o valoare universală. Găseai oricînd o mătușă care să îți predice neîntrebată avantajele lecturii, părinții se văitau în genere că progeniturile nu citesc, iar profesorii făceau anemice gesturi de invitație la lectură. Pe de altă parte, adulții erau niște ipocriți. Rareori găseai un adult cu care să poți discuta despre o carte sau alta. Am avut noroc și aici, îngerul meu livresc a venit sub forma unei bibliotecare care și-a consumat multe după-amiezi cu mine. Exasperată de faptul că îi terminasem tot raftul Nemira, mi-a recomandat să încerc Crimă și pedeapsă, schimbîndu-mi astfel, pe la 12 ani, și viața, și lecturile.
Aceștia au fost anii ’80 și ’90, ani în care generația mea și-a construit bazele. Ani haotici, cu multe transformări pe care nu le înțelegeam, ani în care lectura era o chestie de noroc. Puteai da din greșeală peste o carte care să te facă să citești tot restul vieții (primele cărți ale prietenilor mei arată clar rolul hazardului: de la Basme de Vladimir Colin la Prăbușirea casei Usher de Poe și chiar Quo Vadis de Sienkiewicz). Sau puteai să nu. Nici școala, nici familia nu aveau vreun sistem real, funcțional, ca să transforme lectura într-o acțiune recurentă.
Atunci vs. acum
Azi, bineînțeles, lucrurile stau altfel. Trei deosebiri fundamentale între lumea de atunci și cea de acum: fragmentarea, sincronizarea și politizarea.
Fragmentarea. Lumea noastră era simplă. Aveai de ales între a te juca pe afară sau a citi ceva în casă. Televizorul era irelevant, iar benzile desenate erau o nișă. Ca valoare de entertainment, lectura cîștiga (și) prin absența concurenței. Azi, însă, o carte se luptă pentru atenție cu următoarele: TikTok, Instagram, YouTube, consola video și serverele de MMORPG, Netflix etc. Azi o carte se măsoară în pînă la zece ore de atenție pentru care trebuie să ai o justificare foarte bună. Cîștigi dacă ești Harry Potter. Pierzi dacă ești Baltagul. Pentru că alternativa este să binge-watch ultimul sezon din Stranger Things sau să citești o mie de alte fragmente mici pe rețelele sociale.
Sincronizarea. E ușor să vedem cele de mai sus ca „distrageri”, dar ele sînt tot atîtea ocazii de sincronizare cu ceilalți indiferent de gen, rasă sau geografie. Noi ne străduiam să fim sincronizați cu cei din blocul alăturat. Azi un adolescent este sincronizat cu o întreagă planetă, cu tot ce înseamnă asta în materie de timp și atenție.
În cele din urmă: politizarea lecturii. Ca adolescenți, chestiunea politică nu ne interesa. Conștiința politică nu depășea stadiul înjurării lui Ceaușescu. Valorile din cărțile pe care le citeam nu aveau filtru și, prin urmare, nu vedeam nimic rău în personaje feminine unidimensionale sau faptul că Passepartout era servitorul negru care îl însoțea pe excentricul englez Phileas Fogg. Eram, desigur, naivi. Azi, sensibilitatea politică este, pe bună dreptate, la locul ei. Vedeți cum au reacționat tinerii la cazul Buhnici și aveți toate datele să înțelegeți că lectura naivă nu mai este posibilă. Valoarea estetică a unei cărți nu mai este o scuză pentru transgresarea valorilor relevante pentru tineri.
Cu alte cuvinte, complexitatea peisajului face ghidajul imposibil și „listele de lecturi recomandate” fundamental ridicole atunci cînd nu sînt decît încercări de control și amprentare a unei generații de către o alta. Aceste liste sînt vestigiile unei lumi care apune, o lume în care sincronizarea culturală era, în mod esențial, a culturii scrise și doar fragmentar a culturii vizuale. Azi ne îndreptăm colectiv spre o cultură dominant vizuală și, dacă ne pasă, dincolo de „lectură”, să influențăm parcursul cuiva, cred că tot ce putem face este să oferim alternative și perspective. Citește Jordan Peterson? Hmm, poate merită contracarat cu Hannah Arendt sau Anne Applebaum. Citește Yuval Noah Harari? Direcția poate fi rafinată cu David Graeber și David Wengrow. Și tot așa, un soi de „însoțire în perspectivă”.
Închei cu o replică din serialul Succesiunea (HBO), în care incongruentul personaj Roman Roy spune: „Am fost într-o librărie zilele trecute și pur și simplu am izbucnit în rîs. Mă gîndeam la vremurile de aur de mult apuse, cu toate mînăstirile și Bibliile lor, cu discuțiile despre cine ce a zis și certurile lor și tot ce vrei – au dispărut toate. Nu-i mai pasă nimănui. Oamenii vor continua să citească, dar acea lume veche a dispărut. Hîrtia – dispare. Știrile – dispar. Dai seara pe NBC ca să ți se spună ce să gîndești – dispare și asta. Acum totul se bazează pe ciugulire. Dă-mi porții mici și gustoase, captează-mi atenția – spre asta ne îndreptăm. Porții mici și gustoase distribuite pe rețele cool”.
Cărțile sînt „porțiile mari” cu un viitor pus sub semnul întrebării de cultura fragmentului. Rămîne să vedem ce fel de lume este construită de noile habitus-uri culturale și cum va arăta ea.
Paul Balogh este antreprenor în domeniul tehnnologiei și co-fondator al Hypersay Events, platformă pentru evenimente digitale.
Foto: flickr (public domain)
