Porcul politic

Cioran observa că toate animalele au o ținută decentă, mai puțin maimuțele – „se simte că omul e pe-aproape”, adaugă, în stilu-i, autorul Neajunsului de a te fi născut. Nu e clar ce vedea „scepticul de serviciu al unei lumi în declin” că e decent, de pildă, în ținuta porcului. Poate că, în comparație cu maimuța, porcul e decent – măcar e mai reținut în gesturi și mai puțin exploratoriu cu propria-i anatomie. În orice caz, indecența e primul lucru pe care-l acuzăm cînd spunem despre un semen de-al nostru că e porc. E drept, un tip anume de indecență: cea groasă, în care nesimțirea e strigătoare la cer. Nu de puține ori, așa ne referim la politicieni. Astfel, recunoaștem politicii marea ei calitate: este un neiertător revelator! Oamenii pot ascunde bine ce sînt și cît pot atîta timp cît nu intră în politică, dar odată ce au ieșit în scena politicii, sub reflectorul ei necruțător, nu mai pot ascunde nimic. În politică se vede cu adevărat, ca niciunde în altă parte, cît este cineva de nesimțit, de prost, de hoț, de ticălos, de slab sau, dimpotrivă, cît este de bine-crescut, de inteligent, de cinstit, de onest, de puternic.

Imediat după 1990 am putut afla multe despre istoria politică reală a României, o istorie care ne fusese ascunsă. Memorialistica politicienilor de demult a adus în spațiul public post-decembrist cunoașterea unor teritorii istorice necunoscute publicului pînă atunci. Așa am putut afla cine au fost personajele care au manevrat politic România de dinainte de comunism. Și a venit imediat surpriza: cunoscîndu-i pe ei, am putut să-i cunoaștem mai bine pe politicienii zilelor noastre fie prin diferență, fie prin asemănare. Porci? Sigur că da – unii dintre cei de-atunci, ca și unii dintre cei de-acum. Și dacă e să numim un exemplu tipic de porc politic, acesta nu poate fi altul decît Alexandru C. Constantinescu (1859-1926).

Din copilărie, i se spunea „Porcul” din cauza unei anume complexiuni care aducea cu fizionomia susului: o conformație conică a capului, care avea ca efect o anume distribuire a ochilor, nasului și gurii pe față, aparența generală de om gros cu ceafă lată, plus un ten rozaliu-roșcat. Altfel, Alexandru C. Constantinescu, zis „Porcul”, a fost un om înzestrat cu inteligență vie și, mai ales, practică. Provenit dintr-o familie de boiernași valahi, a făcut studii juridice încheiate cu doctorat la Paris și a luat-o spre politică de tînăr. O fi mirosit el ceva, pentru că a intrat din prima în partidul care, la vremea aceea și nu numai, te putea ajuta să te căpătuiești: gloriosul PNL! După ce a fost viceprimar, a devenit deputat la 32 de ani, apoi senator și de multe ori ministru în portofolii unde se mișcau bani serioși: Agricultură, Lucrări Publice, Industrie și Comerț și, nu mult, la Interne. A fost de atîtea ori ministru, încît e adesea citat ca recomandîndu-se „fost și viitor ministru”. Aflăm acest detaliu din Memoriile lui Constantin Argetoianu, care ne și spune în ce context a lansat „Porcul” această recomandare. Alexandru Constantinescu a fost singurul ministru arestat pentru un timp în faimosul scandal politic rămas în istorie drept „procesul Guvernului Brătianu din vara anului 1918”. În timpul anchetei, cerîndu-i-se să-și spună numele și ocupația, a spus „Alexandru Constantinescu, fost și viitor ministru”. A avut dreptate. Cînd a murit, în noiembrie 1926, nu trecuseră trei luni de cînd părăsise funcția de ministru al Agriculturii. Dacă ar mai fi trăit, mai prindea portofolii pentru că liberalii au mai guvernat cîțiva ani buni.

Conu’ Alecu (așa îi spuneau colegii de partid în față, altfel și ei referindu-se la el cu porecla de nedezlipit de pe fruntea lui conică) s-a menținut mereu în anturajul apropiat al familiei Brătianu, devenind unul dintre cei mai eficienți operatori politico-financiari ai acesteia. Și ai PNL, bineînțeles, căci sîntem în anii în care PNL era o afacere de familie extinsă – famiglia, am spune astăzi. „Porcul” Constantinescu rămîne un profil bine conturat și lesne detectabil în imensul bestiar al corupției din România prin vorbe și fapte memorabile. El e cel care a răspuns unui negustor care i-a oferit mită un milion „și nu ne știe nimeni” cu vorbele „Dă-mi, domnule, opt și lasă să ne știe toată lumea!”. El e cel care, imediat ce a schimbat Ministerul Agriculturii pe Ministerul de Interne în decembrie 1916, a alocat mai multe vagoane (vreo 14!) transportului averii sale, incluzînd mobile, covoare și poloboace cu vin și murături, în vreme ce armata țării se confrunta cu o teribilă criză de material rulant în marea ei retragere, împreună cu Guvernul și familia regală, spre Iași.

Știm toate acestea din Memoriile lui Constantin Argetoianu, care era un adversar politic al „Porcului” și, pe deasupra, înzestrat cu un talent literar acid rarisim. În rîndurile lui, vedem portretul unui Alexandru Constantinescu „Porcul” fără scrupule, un ticălos sadea, corupt pînă-n unghii. Dacă citim, însă, Memoriile lui I.G. Duca, un om politic admirabil, o veritabilă rara avis în întreaga istorie politică a României, vedem un „Porc” portretizat mai echilibrat, sine ira et studio. Spre deosebire de Argetoianu, Duca era coleg de partid cu Constantinescu.

Așadar, Duca ne spune că reputația proastă a „Porcului” venea de pe urma postului pe care-l ocupase „pe vremuri, la Credit, [unde] corectitudinea lui fusese dubioasă, fiind asemenea celorlalți avocați ai acelei instituții, care obișnuiau să ia bani de împrumuturi de la solicitatori, spre a termina mai repede rapoartele asupra situației juridice a imobilelor oferite spre ipotecare”. Duca, însă, se grăbește să precizeze că „asemenea ilicite gratificațiuni nu l-ar fi împins să denatureze adevărul și niciodată Creditul nu a avut să sufere vreo pagubă de pe urma avizurilor sale date în aceste condițiuni”. Și mărturia lui I.G. Duca despre „Porc” continuă: „Nu e mai puțin adevărat că de aci, ca și din elasticitatea cu care își exercita profesiunea de avocat și din netăgăduita lui lăcomie de bani, Alecu Constantinescu își crease o deplorabilă reputație morală. În public, totuși, nu i se aduceau niciodată învinuiri. Jovial, de o bunătate neobișnuită, îndatoritor față de toți, neîntrecut tovarăș, înțelegător al tuturor slăbiciunilor omenești, părintesc și milos cu cei mici, Alecu Constantinescu avea prieteni devotați în toate cercurile.

Presa noastră atît de violentă, atît de pornită spre patimă și spre calomnie, îl cruța miraculos… În particular însă, era Porcul (…) și se spunea despre el, pe drept sau pe nedrept, tot ceea ce această denumire putea să implice. Cît timp am stat în guvern alături de dînsul, nu am putut constata nici o incorectitudine. Alți colegi au avut aceeași impresie. Vintilă Brătianu, spre pildă, puritanul puritanilor, a lucrat mult cu el, l-a supravegheat de aproape și adesea mi-a confirmat credința mea și a colegilor mei. Că era în stare să favorizeze un prieten, să procure unui protejat beneficii pe care altul mai scrupulos s-ar fi ferit să i le chezășuiască, aceasta fără îndoială, dar niciodată aceste servicii nu depășeau cadrul corectitudinii legale și al toleranțelor admise. Cînd Brătianu i-a încredințat prima dată un portofoliu ministerial, din multe cercuri ale partidului s-au ridicat proteste. «Constantinescu nu are autoritatea morală ca să fie ministru, va compromite demnitatea partidului!» Alții mai oportuniști, dar totodată și mai circumspecți, ca Alexandru Djuvara, îi spuneau lui Brătianu: «Bun Alecu, dar cu o condiție: din cînd în cînd să-l plesnești peste rît!»”.

În fine, I.G. Duca trece la propria lui evaluare asupra personajului: „Hotărît, nu trebuia învestit cu onorurile supreme ale partidului. Că ne-a adus servicii mari este netăgăduit, prin minunatul sau simț practic, prin dibăcia sa, prin puterea lui de muncă cu adevărat titanică, firește că la diferitele departamente în care l-au pus, ca și la organizarea partidului, dînsul a fost un mădular prețios și că, adeseori, în mijlocul indolenței unora, a susceptibilităților altora și a nemulțumirilor atîtora, a știut să dea pînă și impresia indispensabilității lui; dar nenorocita sa reputație a știrbit adînc prestigiul moral al partidului, l-a prezentat mulțimii ca simbolul pe cînd era cel mult buba partidului, ne-a zugrăvit ca partidul ce patronează abuzurile și ce glorifică necinstea. Răul pe care Alecu Constantinescu ni l-a făcut întrece cu mult serviciile pe care ni le-a adus”.

Aceste rînduri sînt mai nuanțate și mai îngăduitoare cu „Porcul” decît vituperările lui Argetoianu. Observăm că ceea ce dăunează partidului, în viziunea lui Duca, nu sînt persoana și apucăturile „Porcului”, ci reputația sa, care poate fi, la urma urmei, și nedreaptă. În orice caz, rîndurile lui Duca ne sînt mult mai folositoare astăzi decît cele ale lui Argetoianu. Înțelegem de la Duca ce rol are un operativ al partidului, precum și prețul pe care partidul îl plătește pentru serviciile lui. Și astfel aflăm că operativii zilelor noastre, „porcii” de partid, nu sînt o invenție a postcomunismului românesc, ci mai degrabă o necesitate a politicii românești – poate și a altora, nu știu. Iar partidele politice trebuie să înțeleagă că, pe cît le sînt de utili, extrem de utili, poate chiar indispensabili asemenea oameni, au de plătit un preț pentru serviciile lor. Dacă politica s-ar face într-o lume de îngeri, „porcii” ar fi exclusiv dăunători. Cum nu doar politicienii, ci electorii înșiși nu sînt îngeri, „porcii” au rolul și rostul lor. După cum daunele pe care le aduc reputațiile lor sînt și ele salutare, în celălalt sens: nu-i lasă pe porci să acapareze toată puterea sau, mai pe românește, nu-i lasă să se suie în copaci. Că dacă ar fi după ei, în copaci ar sta, dîndu-i pe toți ceilalți la o parte fără scrupule. E drept, uneori „porcii” mai scapă de sub control și se suie în copaci, dar întotdeauna se întîmplă ceva, copacul se va zgîlțîi și „porcul” va da cu rîtul de pămînt.

Cît despre motivația unui „porc” (de ce „porcul” se ține de porcării?), și aici lucrurile nu sînt atît de simple cum pot părea. Argetoianu, un pic mirat ca în fața unuia dintre acele mistere ale vieții, spune că, la moartea lui Alexandru Constantinescu „Porcul”, toată lumea a fost uimită să afle ce avere minusculă lăsa eternul ministru în urma lui. La cît luase! Adevărul e că numai Dumnezeu știe ce-i în mintea și-n inima omului, fie el și „porc”…

Foto: Alexandru C. Constantinescu (wikimedia commons)