POLITICĂ INTERNĂ - Învrăjbire constituţională?

Anul 2008 a debutat cu noi runde de conflicte între prim-ministrul Tăriceanu şi preşedintele Băsescu, după ce în 2007 "războiul dintre palate" - cum l-a numit presa - a fost cît se poate de aprins, acaparînd aproape întreaga scenă politică românească. Un conflict comparat, într-o primă fază, de către o jurnalistă din Marea Britanie cu "o ceartă între doi băieţi, în curtea şcolii". Pe data de 9 ianuarie 2008, preşedintele a respins propunerea premierului de numire în fruntea justiţiei a Noricăi Nicolai, pe motiv că ar exista o "percepţie publică negativă" în ce o priveşte. Norica Nicolai era propusă de premier pentru a-l înlocui pe fostul ministru Tudor Chiuariu. Disputa a ajuns la Curtea Constituţională care a decis că preşedintele poate refuza o singură dată, motivat, o asemenea propunere şi în acelaşi timp l-a obligat pe premier să numească o altă persoană. Problema s-a încheiat odată cu nominalizarea lui Cătălin Predoiu. Traian Băsescu a fost de acord, dar propunerea a părut să-i surprindă tocmai pe liderii partidului PNL, din care provenea premierul. Două luni mai tîrziu, s-a ivit o situaţie similară, odată cu demisia de onoare a ministrului de Externe, Adrian Cioroianu, dar premierul şi preşedintele au părut a fi învăţat din lecţia precedentă şi drept nou ministru a fost propus şi numit, dintr-o singură mişcare, fostul ambasador al României la Uniunea Europeană, Lazăr Comănescu. O altă controversă a fost iscată de cererea preşedintelui de avizare a începerii urmăririi penale a opt foşti miniştri sau aflaţi în funcţii, amînată iniţial de ministrul interimar al Justiţiei, Teodor Meleşcanu, şi apoi trimisă la DNA. Preşedintele a criticat guvernul şi pentru introducerea aşa-numitei taxe de primă înmatriculare. În luna martie, Traian Băsescu i-a trimis premierului o scrisoare în care-i cerea să renunţe la această taxă pe motiv că încalcă principii de bază ale Uniunii Europene: "Sînt obligat să vă atrag atenţia că, în conformitate cu art. 90 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, între statele membre sînt interzise taxele vamale la import şi la export sau taxele cu efect similar; în cazul de faţă, taxa de primă înmatriculare a autoturismelor şi autovehiculelor". Premierul l-a acuzat în replică pe preşedinte că este "în căutare de voturi ieftine şi nu a înţeles importanţa taxei auto". Premierul Tăriceanu susţinea că această taxă ar viza protejarea mediului şi siguranţa din trafic şi că de asemenea ar împiedica înmatricularea maşinilor vechi şi ar atrage investiţii pe piaţa românească a automobilelor. La cererea Comisiei Europene, la începutul verii, taxa a fost preschimbată în "taxă de poluare". Atenuarea conflictului De la 1 decembrie, sub pretextul crizei economice mondiale şi al necesităţii încurajării industriei auto locale, guvernul a revenit la o formulă a taxei apropiată de cea veche, care fusese contestată de Comisia Europeană şi de preşedinte. De această dată însă, preşedintele Băsescu a fost de acord cu guvernul, spre mulţumirea premierului care declara la 28 noiembrie: "Mă bucur că preşedintele Traian Băsescu sprijină o mare parte din măsurile cuprinse în planul Guvernului pentru creşterea economică şi locuri de muncă. O prioritate a acestui plan este păstrarea locurilor de muncă şi crearea altora noi. Trebuie să sprijinim industria auto, aşa că am decis suspendarea taxei de poluare pentru maşinile noi". De altfel, relaţiile dintre Traian Băsescu şi Călin Popescu Tăriceanu au părut a fi ceva mai bune în partea a doua a anului, mai precis după alegerile locale la care şi partidul preşedintelui, şi cel al premierului au obţinut rezultate bune. După inundaţiile din iulie din Moldova, preşedintele a luat apărarea guvernului în faţa sinistraţilor cărora le-a spus că guvernul va lua măsurile necesare şi va repara infrastructura aşa cum a făcut-o de fiecare dată. Dacă inundaţiile din vara anului 2005 au marcat un punct de cotitură în relaţiile dintre premier şi preşedinte, adică începutul conflictului (cînd premierul s-a răzgîndit în privinţa demisiei sale), inundaţiile din vara lui 2008 au marcat momentul unei reapropieri la vîrf. Să fi apărut o convergenţă a intereselor politice ale celor doi? De altfel, conflictul dintre Traian Băsescu şi Călin Popescu Tăriceanu ajunsese să-l exaspereze pînă şi pe un scriitor ca Mircea Cărtărescu (care altfel s-a ţinut destul de departe de politică). Iată ce scria acesta în Evenimentul Zilei în urmă cu un an, după alegerile europarlamentare: "Un preşedinte mai conciliant, partide mai puţine şi mai mari, cu o doctrină mai clară, ca şi eliminarea măscăricilor politici - iată doleanţele populaţiei, scoase în evidenţă de recentele alegeri. Dar mai puternică decît vocea celor care-au votat mi se pare că se aude acum vocea celor fără voce, a celor care-au stat acasă. Mesajul lor mi se pare limpede şi urgent: oamenii sînt obosiţi de starea de scandal eternizată în politica românească. În acest moment se vede limpede că nici una dintre tabere nu poate cîştiga acest război pe care-l plătim cu toţii. Băsescu nu poate fi dat jos şi va mai fi probabil preşedinte încă un mandat. Clasa politică, la rîndul ei, nu poate fi reformată prin recurgere la popor şi va rămîne coruptă încă multă vreme. Concluzia e una singură: războiul dintre palate trebuie oprit, pentru binele nostru comun". Sistemul politic parlamentar vs prezidenţial Tot acum un an, senatorul UDMR Peter Eckstein Kovacs, membru al comisiei juridice, descria această situaţie în Dilema veche, nr. 200: "Constituţia din 1991 ne-a cadorisit cu un sistem mixt, cu un preşedinte ales de popor şi cu suficiente competenţe ca să devină Ťjucător», dacă doreşte. Lupta dintre palate este o constantă a vieţii politice, ca bărbieritul în viaţa cotidiană. Nota bene, nici preşedintele Ťbărbos» nu a fost o excepţie! Sistemul nu cred că se va schimba în curînd. Modificarea Constituţiei necesită un dublu consens: atît al unei majorităţi parlamentare consistente, cît şi al opiniei publice. Ne-ar trebui fie un preşedinte deosebit de popular, cu o majoritate absolută a susţinătorilor săi în Parlament, pentru instaurarea unui sistem prezidenţial, fie un preşedinte în cădere liberă în timpul exercitării mandatului, coroborat cu un Parlament credibil, doritor de a-şi asuma întreaga răspundere politică. Condiţii greu de îndeplinit. Rămînem cu dilema şi pe mai departe". Ioan STANOMIR Teme şi dileme constituţionale Conflictele constituţionale care au definit viaţa publică în anii de după 2004 nu sînt un accident, ci reflectă un tip de dinamică instituţională care îşi are rădăcinile îndepărtate în opţiunile realizate de elita politică în momentul adoptării actualei legi fundamentale. Se poate argumenta că designul ales în epoca 1990/1991 este responsabil, pe termen lung, pentru o serie de efecte secundare, între care se înscrie şi rivalitatea intraexecutivă ce a dominat politica autohtonă. Această abordare constituţională reduce, în opinia mea, şi riscul de a citi o întreagă evoluţie postcomunistă în cheia relaţiilor interpersonale. Exemplul democraţiilor autentice este simbolic: chiar şi în condiţiile unei animozităţi vizibile, mecanismul statului nu este afectat. (Este situaţia coabitărilor franceze, mai vechi sau mai noi.) Ceea ce a contat, în cazul României, este absenţa unor modalităţi precise de soluţionare/prevenire a unor conflicte. Modelul constituţional actual, preferat la 1991 şi 2003, se desparte de cel francez de la 1958, în chiar acest punct esenţial: ordinea semiprezidenţială de la noi este una care pare a fi prea puţin echipată să facă faţă coabitărilor, pentru a cita o situaţie limită. Din acest punct de vedere, provocarea principală este dublă. Pe de o parte, identificarea unui mecanism credibil de reformare a elitei politice. (Eşecul formulei hibride de "vot uninominal" este clar, acum.) Pe de altă parte, stabilirea unui tip de relaţie în interiorul democraţiei constituţionale care să evite generalizarea unui blocaj legal. Analiza urmărilor referendumului de suspendare a şefului de stat din 2007 este relevantă: reconfirmarea preşedintelui Băsescu nu a condus la redefinirea echilibrului adunări/şef de stat. În absenţa unei prerogative de dizolvare, în manieră franceză, popularitea şefului de stat nu s-a tradus într-o nouă majoritate în Camere. Pe acest fundal, se impune, ca opţiune pe termen mediu şi lung, rescrierea unei întregi gramatici constituţionale. În direcţia cărui regim specific, o vor decide elitele guvernante. Naţiunea se află, acum, într-o stare mai degrabă de expectativă. Activarea instinctului civic este cheia trecerii la un nou nivel democratic.