POLITICĂ EXTERNĂ - Alegerile - un ritual democratic?

Codificat pentru a canaliza patimile într-o direcţie paşnică, asigurînd legitimitatea puterii, procesul electoral conţine şi elementele crizei, şi pe cele ale unei evoluţii ulterioare paşnice. În lumea contemporană însă, departe de a rezolva o criză politică prin mijloace paşnice, alegerile declanşează adeseori crize mai profunde decît cele existente înainte de începutul campaniei electorale. Anul trecut, continentul african a fost teatrul unor competiţii electorale continuate cu masacre încă neîncheiate. Succesiunea de imagini-martor induce uneori o idee cinică, dar care poate fi susţinută cu argumente. În condiţiile unei democraţii de faţadă, cînd nu se poate asigura un scrutin corect între formaţiuni politice concurente, e preferabil ca tiranul să fie lăsat să moară în patul lui. În iunie, între primul şi cel de-al doilea tur al alegerilor din Zimbabwe, Wall Street Journal scria: "Democraţia a suferit grave înfrîngeri. În Kenya şi în Nigeria, partidele de la putere s-au dedat la fraude flagrante. În Zimbabwe, Mişcarea pentru schimbări democratice (MDC) - partid de opoziţie - şi asociaţiile pentru apărarea drepturilor omului sînt victimele unor acţiuni de intimidare (bătăi, arestări, morţi suspecte) din partea partizanilor preşedintelui Mugabe. Mugabe a făcut să se urce presiunea promiţînd Ťrăzboi» dacă Tsvangirai va cîştiga cel de-al doilea tur. A jurat că va rămîne la putere, fie că pierde, fie că o să cîştige". Ziaristul occidental vedea în aceste declaraţii ultimele zvîrcoliri ale tiraniei, strigătele disperate ale unui conducător care simte cum îi fuge pămîntul de sub picioare. Mugabe a fost obligat să accepte cel de-al doilea tur de scrutin, tocmai pentru că ONG-urile au asigurat o numărătoare independentă a voturilor şi nu a putut să se declare cîştigător după primul tur. Ar fi vorba deci despre o victorie - fie şi parţială - a democraţiei. Aşa se vede de la Washington. Acille Mbembe, intelectual camerunez, introduce alt punct de vedere, afirmînd că africanii nu au cum să aleagă între conducători. Majoritatea alegerilor sînt trucate. "Practic, nu există posibilitatea de a răsturna guvernul pe calea urnelor, doar asasinatul, rebeliunea sau revolta pot întrerupe continuitatea puterii. (...) Pot fi definite patru tendinţe principale: prima este absenţa reală a democratizării, alternativă la modelul de pradă postcolonial. A doua este reculul oricărei perspective de desfăşurare a unei revoluţii sociale radicale. A treia: senilitatea crescută a puterii şi a patra, închistarea care se produce chiar acolo unde a existat un fel de alternanţă. Se mai poate adăuga o tendinţă: emergenţa unui soi de lumpen-radicalism, violenţa fără proiect politic alternativ, introdusă de Ťcadeţii sociali», ale cărui tragice simboluri sînt copiii-soldaţi şi şomerii din bidonviluri. Ar trebui să ne temem de generalizarea acestei violenţe fără proiect. Ea va provoca înverşunarea unui stat care, deşi ilegitim, beneficiază de susţinerea unei clase pentru care a fost instrumentul îmbogăţirii personale. Cu riscul de a distruge statul, economia, instituţiile, această clasă este gata să facă totul pentru a păstra puterea, politica nefiind pentru ea decît un mijloc printre altele de a participa la un război civil cu mijloace diferite." După cel de-al doilea tur de scrutin, s-a încheiat un acord între Mugabe şi rivalul său, acord niciodată respectat, generînd conflicte violente. Continuat de ravagiile unei epidemii de holeră, războiul declanşat în Zimbabwe a creat o catastrofă cu consecinţe imprevizibile. Toţi oamenii lucizi din Harare sesizează că trăiesc ultimele zile ale unui stat care se prăbuşeşte. Dar nu e clar de unde poate veni brînciul final. Eventualii protagonişti - Africa de Sud, Organizaţia Statelor Africane - ai unei intervenţii militare dau înapoi: "Ce-l poate face pe Mugabe să se retragă? O să încercăm să-l convingem". Acest caz-limită este încă un argument dovedind că alegerile nu pot asigura revirimentul democratic al unei ţări cu un mecanism autoritar bine constituit. Preşedintele rus - "un băiat bun" În Rusia, mecanismul autoritar a fost mult mai sofisticat. Extrem de riguros cu prevederile constituţionale, Vladimir Putin nu a încercat să obţină cel de-al treilea termen, deşi organizaţii obşteşti şi petiţii populare i-o cereau. L-a lansat şi l-a susţinut pe Dmitri Medvedev, unul dintre colaboratorii săi, dar prea puţin cunoscut în afara zidurilor Kremlinului; el a obţinut fără probleme majoritatea voturilor. Şi imediat după alegerile prezidenţiale din mai, s-a pus problema "Cine conduce Rusia?". Putin, care în calitate de preşedinte personalizase puterea, identificînd statul de drept cu dreptul lui de a lua decizii, sau Medvedev, deţinătorul nominal al funcţiei supreme, căruia, pentru că era atît de puţin cunoscut, i se atribuiau instincte liberale? Putin l-a recomandat ca pe "un băiat bun", un om tînăr, instruit, strălucitor. Părea că vor alcătui cuplul "poliţistul rău/poliţistul bun". Impresia a fost confirmată de primele interviuri date de Medvedev, cînd avea aerul că-şi dă seama că justiţia nu e independentă, cînd vorbea despre îmbunătăţirea relaţiilor cu Occidentul. Pe de altă parte, s-a considerat că refuzul lui Putin de a-şi decora biroul cu portretul lui Medvedev este semnificativ pentru viitorul relaţiilor lor. Dar conflictul cu Georgia a înlăturat schema opoziţiei între un preşedinte liberal şi un prim-ministru dur. Medvedev a dat armatelor ruseşti ordinul să treacă graniţa, după ce Georgia a atacat Osetia de Sud. Dar tot ceea ce a urmat - şedinţele, declaraţiile pentru posturile TV, ba chiar şi asemănarea costumelor cu care erau îmbrăcaţi cei doi - a făcut parte dintr-o coregrafie menită să arate că ei împart în mod egal răspunderea evenimentelor. Dacă preşedintele Medvedev ar vrea să-şi dobîndească un profil distinct, ar trebui să-şi asume un rol mai dur decît cel al lui Putin. Liberalismul, fie şi de faţadă, l-ar face o pradă uşoară pentru cercurile puterii reale a lui Putin. "Cînd am început job-ul ăsta (de preşedinte al Rusiei, n.t.), nu m-am gîndit niciodată că voi avea nevoie de o retorică brutală. Dar apar momente cînd în calitate de preşedinte nu ai altă opţiune". Recentul amendament aprobat de Duma, prin care durata mandatului prezidenţial se prelungeşte la şase ani, pare a indica dorinţa lui Putin de a reveni la Kremlin. Organizarea unor alegeri cu acest rezultat nu va fi o problemă.