Politica americană: fără centru şi fără extreme - <i>interviu cu Aurelian CRĂIUŢU</i> -

Publicat în Dilema Veche nr. 186 din 30 Aug 2007
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Am avut ocazia să scriu pe această temă (America roşie şi America albastră, după culorile celor două partide majore, democrat şi republican) în urmă cu cîţiva ani, chiar în paginile Dilemei vechi. Nu cred că situaţia s-a schimbat prea mult de atunci, chiar dacă între timp cota de popularitate a preşedintelui Bush şi a Partidului Republican a scăzut mult, ca urmare a cursului evenimentelor din Irak şi a politicilor contestate urmate de Casa Albă pe plan intern în privinţa interceptării convorbirilor telefonice ş.a.m.d. În esenţă, cele două Americi, deşi diferite între ele din punct de vedere cultural, religios şi politic, au destule lucruri care le leagă. Am în vedere nu numai Constituţia, ce reprezintă fundamentul libertăţilor politice ce ne permit să convieţuim paşnic, ci şi o anumită memorie a suferinţelor şi împlinirilor colective. Diferenţele religioase mi se par însă a fi cele mai importante şi ele explică probabil de ce Partidul Democrat, care în ultimii ani nu a reuşit să se impună în America "profundă", cum i se spune aici Americii conservatoare, a adus în prim-plan în ultimele luni figuri marcante (precum Barack Obama) care nu se sfiesc să discute despre propriile opinii religioase, în public. Nu e deloc întîmplător că un candidat democrat din Massachusetts, care nu a fost dispus să facă acest lucru în urmă cu trei ani (J. Kerry), nu a putut cîştiga simpatiile alegătorilor din state-cheie precum Missouri sau Carolina de Nord, şi aceasta în condiţiile în care contracandidatul său nu avea un palmares prea strălucit la vremea aceea. Dacă facem o comparaţie între structura de astăzi a electoratului celor două principale partide americane şi aceeaşi structură de acum cîteva decenii, sînt schimbări importante? Da. Partidul Republican de astăzi şi electoratul său sînt diferiţi de cei care l-au propulsat la Casa Albă pe Ronald Reagan, cu aproape trei decenii în urmă. Criza de lideri republicani e vizibilă pentru oricine urmăreşte actuala cursă prezidenţială; electoratul conservator nu se regăseşte nici în valorile lui John McCain (care s-a remarcat prin sprijinul necondiţionat acordat invaziei din Irak) şi nici în principiile lui Rudi Giuliani. E posibil ca pe acest fond de nemulţumire, un alt actor şi fost senator republican, Fred Thompson, să intre cu şanse în cursa pentru Casa Albă. În ultimii ani, democraţii au pierdut sudul Americii, unde nu au reuşit să-şi impună viziunea politică. Şi aceasta chiar şi în condiţiile în care democraţii au avut doi preşedinţi (Carter şi Clinton) care au venit din state sudice, precum Georgia şi Arkansas. Astăzi e limpede că nici un candidat democrat la funcţia de preşedinte nu are şanse de a fi ales dacă nu cîştigă cîteva state din Sud sau din mijlocul Americii. Mai există o diferenţă legată de contextul politic şi economic nou în care ne aflăm azi. Comunismul a dispărut, au apărut, în schimb, în prim-plan, globalizarea şi terorismul. Noile clivaje ideologice sînt mai puţin clare în această privinţă, iar tentaţia populismului planează asupra ambelor partide. Să nu uităm ce rol important a jucat independentul Ross Perot în alegerile din 1992, cînd i-a furat numeroase voturi lui George W. Bush. Un astfel de lider populist poate apărea în orice moment, mai ales pe fundalul scăderii de încredere în partidele tradiţionale. O altă percepţie a europenilor: SUA = economie "sălbatică" de piaţă, spre deosebire de Europa = protecţie socială. Corespunde ea realităţii americane? Evident, e un clişeu care ne permite să simplificăm o realitate mult mai complexă şi, mai mult chiar, să pronunţăm emfatic judecăţi de valoare, ca să spun aşa, de pe orbită, fără a cunoaşte amănuntele realităţii. Însă nu mă pot abţine să nu recunosc că, dincolo de clişeele inevitabile, această distincţie are un anumit fundament în realitate. Americanii lucrează mai mult decît europenii (The Overworked American e titlul unei interesante cărţi scrise de Juliet Schor în anii ’90) şi iau vacanţe mai puţine şi mai scurte. Sistemul asigurărilor medicale în America este în suferinţă (criză?), dacă este să ne luăm după cifrele brute. Peste 40 de milioane de oameni nu au asigurare medicală în clipa de faţă, ceea ce e un fapt greu de explicat şi acceptat într-o societate atît de dezvoltată precum cea din Statele Unite. Această stare de fapt are consecinţe perverse (financiare) dintre cele mai însemnate, căci costurile vizitelor celor neasiguraţi la sălile de urgenţă sînt finalmente suportate de către cei asiguraţi. Mai mult, sistemul medical pare a fi excesiv de birocratic şi criticii săi îl acuză de a fi condus din umbră de forţa greu de contestat a companiilor de asigurări şi a industriei farmaceutice. O încercare de a-l reforma radical a existat în 1994, dar a fost prost gîndită şi prezentată în Congres, unde a eşuat în cele din urmă. Abia acum tema, care este formidabil de complexă (şi greu de înţeles pentru un novice ca mine) a redevenit de actualitate, şi majoritatea candidaţilor la funcţia de preşedinte au fost (şi vor fi în continuare) nevoiţi să propună mijloace concrete pentru reformarea asigurărilor medicale. Nici sistemul asigurărilor sociale nu pare a fi într-o formă mai bună, iar preşedintele Bush a avertizat că, dacă nu se vor face schimbări radicale, el riscă să colapseze în jur de 2025, sau aşa ceva. Dar eu nu cred că ne putem baza cu totul pe aceste semnale de alarmă. Vitalitatea economiei americane şi a spiritului antreprenorial este indubitabilă şi ea e cea care, alături de politica relativ suplă de imigraţie, a asigurat ritmuri de creştere economică superioare celor din Europa. America trebuie însă să rezolve azi problema spinoasă a celor aproape 12 milioane de imigranţi ilegali, de care agricultura americană depinde într-o surprinzător de mare măsură. Situaţia e dificilă: nu poţi deporta 12 milioane de oameni, iar o amnistie ar încuraja şi în viitor venirea imigranţilor ilegali. Recenta încercare a eşuat în Congres în urma unor presiuni populiste (ascunse sub o mască legalistă) care preferă să nu privească realitatea în faţă. A jucat un rol în această privinţă şi jurnalistul populist de la CNN, Lou Dobbs, care a făcut o adevărată obsesie din imigraţia ilegală, asupra căreia a realizat mii de emisiuni în ultimii ani. În ansamblu însă, prefer dinamismul Americii, sistemului economic şi social anchilozat şi rigid pe care îl are Franţa astăzi (ca să nu mai vorbesc de birocratizarea excesivă din Europa de Vest). La urma urmei, eu am reuşit să fac un doctorat şi să găsesc o poziţie academică nu în Europa (unde sistemul academic e rigid şi clientelar), ci în America, unde există mai multă deschidere. Mai mult, cred că atît Europa, cît şi America sînt confruntate astăzi cu o mare provocare care vine din partea statelor din Asia (am în vedere China şi India, aici). Iar Europa are de rezolvat criza demografică, un subiect spinos, legat, cum ştim, de problema, şi ea delicată, a imigraţiei, încă nerezolvată pe deplin. Cît păstrează astăzi democraţii americani din trăsăturile atribuite tradiţional stîngii? Dar republicanii din cele ale dreptei? Am răspuns parţial mai sus la această întrebare. Democraţii îşi caută busola de mai bine de şapte ani (republicanii abia au intrat în această fază, odată cu ultimii ani ai mandatului Bush). E încă prea devreme de a spune dacă unii şi alţii o vor găsi în timp util. Cert e că preşedintele Clinton, un democrat, a fost cel care a reformat sistemul de asistenţă socială la mijlocul anilor ’90, reducînd unele programe şi redefinind asistenţa socială în mod surprinzător pentru un membru al stîngii. Democraţii sînt însă divizaţi profund pe tema războiului din Irak (ei sînt uniţi doar în opoziţia faţă de echipa Bush-Cheney-Rumsfeld), după cum ei încă nu au o politică coerentă care să abordeze provocările globalizării. În cazul republicanilor, accentul pe reducerea impozitelor rămîne o constantă a discursurilor conservatoare; tot o insignă republicană va rămîne şi etosul belicos şi intervenţionist care a caracterizat America din 2001 încoace şi care e oarecum în contradicţie cu puseurile izolaţioniste care au caracterizat cercurile republicane pînă în 2001. Nu cred că accentul atît de mare pus pe promovarea democraţiei în lume va rămîne o constantă a discursurilor conservatoare. Mai e şi problema sponsorizării cercetărilor genetice, temă asupra căreia republicanii, pornind de la poziţiile lor religioase, tind să se situeze pe un front comun, chiar dacă nu şi unitar. Există apoi un interesant paradox. Politicile actualei administraţii republicane au condus la cel mai mare deficit bugetar din istoria SUA şi au extins în practică sfera de intervenţie a statului, în acelaşi timp în care preşedintele Bush s-a pronunţat ferm pentru reduceri permanente de taxe ca stimulente financiare pentru antreprenori (o politică ce-şi are rădăcinile în prima administraţie Reagan). E probabil că aceste derapaje, alături de cazurile de corupţie de tip Tom DeLay, vor afecta credibilitatea republicanilor la viitoarele alegeri. Neoconservatorii americani sînt conservatori, după principiile tradiţionale ale acestei doctrine politice? Da şi nu, în acelaşi timp. Nu mai ştiu cine a spus că un conservatorism autentic, pur, nu-şi are locul într-o societate modernă ca America, înamorată de mitul progresului indefinit. Nu se poate concepe un Joseph de Maistre american sau un Donoso Cortés american, făcînd apologia uniunii dintre tron şi altar. Dar, pe de altă parte, se poate concepe un Edmund Burke american, partizan al comerţului liber şi al toleranţei religioase şi ostil experimentelor politice radicale, cu nuanţe utopice. În mod tradiţional, neoconservatorii s-au revendicat de la mai multe surse eclectice, chiar dacă ei au fost mai apropiaţi de conservatorismul european anglo-saxon, mai ales în perioada războiului rece. Asta e valabil dacă mă gîndesc la oameni ca William Kristol şi Allan Bloom, care au fost conservatori, şi din punct de vedere cultural (Kristol e încă în viaţă). Ce au ei în comun cu persoane precum Paul Wolfowitz sau Donald Rumsfeld (care a vorbit cu dispreţ despre "vechea Europă") e mai puţin clar pentru mine. Una peste alta, sintagma neocon are anumite conotaţii peiorative azi, din cauza faptului că o bună parte dintre cei care se revendică de la această doctrină au fost promotorii cei mai zeloşi şi - trebuie să spunem - necritici (la momentul oportun) ai intervenţiei din Irak. În linii mari însă, dacă e să lăsăm de-o parte episodul atît de confuz al războiului din Irak, majoritatea neoconservatorilor se raportează cu un anumit scepticism la anumite fenomene derivative ale multiculturalismului şi feminismului contemporan. Un exemplu elocvent e recenta carte, polemică în fondul ei, dar şi erudită, scrisă de profesorul Harvey C. Mansfield, unul dintre cei mai importanţi filosofi politici americani (conservatori) ai momentului. Cartea poartă un titlu elocvent: Manliness (Bărbăţie) şi e o replică dată vocilor critice feministe. De ce mişcările extremiste - de stînga sau de dreapta - nu s-au bucurat de popularitate în SUA, chiar în timpuri dificile? S-au scris cărţi întregi pe tema slăbiciunii socialismului în America, legată pînă la un anumit punct de fragilitatea mişcărilor sindicale şi de marea mobilitate socială de peste Ocean. America a reuşit de-a lungul timpului să integreze mai bine decît Europa grupurile de tot felul, fapt care explică pînă acum şi de ce musulmanii americani se simt mai bine integraţi decît cei englezi în societăţile seculare din cele două ţări. Problema includerii sau excluderii grupurilor etnice sau religioase mi se pare esenţială în această privinţă. Căci acolo unde e loc pentru experimente politice, sociale şi religioase de tot felul, şi tentaţia extremismului e mai redusă. Un argument paradoxal, îmi dau bine seama, dar unul nu mai puţin adevărat... __________________ Aurelian Crăiuţu este profesor în cadrul Departamentului de Ştiinţe Politice al Universităţii Indiana, Bloomington (SUA). a consemnat Mădălina Şchiopu

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Hailie Jade Scott, fiica lui Eminem, s-a căsătorit. Cum a arătat marele eveniment: „M-am trezit soție” FOTO
Fiica cunoscutului rapper Eminem, Hailie Jade Scott, și-a pus pirostriile. Tânăra de 28 de ani s-a căsătorit cu Evan McClintock sâmbătă, 18 mai, în orașul Battle Creek, Michigan.
image
Fiica Lisei Marie Presley se opune licitației Graceland, proprietatea emblematică a legendarului Elvis Presley
Nepoata lui Elvis Presley, actrița Riley Keough, încearcă să împiedice vânzarea Graceland, reședința regretatului cântăreț din Memphis, Tennessee, relatează BBC.
image
Vești bune pentru șoferii de camion: soluții pentru traficul intens din vama Giurgiu-Ruse
Șoferii de TIR ar putea scăpa de cozile interminabile din punctul de trecere al frontierei Giurgiu-Ruse. Autoritățile române și bulgare vor să redeschidă conexiunea de feribot pe ruta Giurgiu-Ruse pentru a reduce traficul intens și blocajele de pe podul peste Dunăre.

HIstoria.ro

image
Războiul aerian împotriva Germaniei
Pe la mijlocul anului 1943, soarta războiului s-a întors în favoarea Aliaților atât în Europa, cât și în Pacific. Informațiile ULTRA au jucat un rol extrem de important în războiul aerian deasupra Germaniei.
image
Unde e corectitudinea presei românești din anii celui de-al Doilea Război Mondial?!
Februarie 1941. România generalului Antonescu aparține Axei. Germania, noul nostru partener strategic, e în război cu Anglia. Presa vremii respective urmărește îndeaproape mersul Războiului.