Politețea cărturarilor

Frecventele certuri şi conflicte dintre intelectuali par să producă totuşi, în ciuda exasperării generale, un anumit fel de consens. De fiecare dată părţile implicate în conflict recunosc că s-a mers prea departe, că a fost prea mult, că disputa a escaladat rapid spre zone ne-intelectuale, că s-a atacat mai mult persoana decît ideea, că interese meschine de grup au prevalat asupra confruntării argumentelor " din partea adversarilor, evident. De fapt, consensul acesta pare a fi dublat de o dezamăgire generalizată: nimic nu iese din gîlceava intelectualilor " nici măcar un învingător clar pe care să pariezi şi data viitoare. Paradoxal toată lumea se declară însă învinsă: de brutalitatea, ignoranţa, ignominia, violenţa şi, mai ales, prostia celorlalţi. Fiecare tabără aşteaptă să iasă cîştigătoare cealaltă, pentru a-şi proclama suprema victorie " încă o înfrîngere în faţa puterilor vremii. O astfel de strategie nu ar avea sens dacă miza mai generală a oricărei dispute intelectuale nu ar fi o atentă definire a relaţiei dintre putere şi rezistenţă. Orice definiţie a intelectualilor, demnă de un minim interes, îi plasează pe aceştia inevitabil în opoziţie faţă de puterile (politice, economice, culturare etc.) dominante, la un moment dat. Un intelectual la putere nu este cool, şi oricum ar înceta să mai fie un intelectual pentru că ar intra la categoria "trădători", fixată deja în imaginarul popular de Julien Benda acum aproape un secol. Alegeţi orice conflict intelectual din spaţiul românesc post-socialist şi o să observaţi că prima grijă a combatanţilor este să spună despre ceilalţi că se află într-o poziţie de putere, că sînt un "grup de prestigiu", o "gaşcă", un "clan", "un grup de tineri" etc. " desigur, toate în felul lor poziţii ilegitime şi obţinute fraudulos. Altfel, sublinierea puterii adversarului este, în contextul dat, o strategie cel puţin atipică. În teorie, ideea unei dezbateri intelectuale este să arăţi fragilitatea poziţiei adversarului şi să explici de ce a ta este mai bună. Practica ultimelor dezbateri autohtone a formulat următoarea relaţie de succes: cu cît adversarul meu are o poziţie mai puternică, cu atît eu am mai multă dreptate: sigur este ceva în neregulă cu el. De exemplu, puţine obiecţii au fost aduse criticii discursului dominant anti-comunist, altele decît că stînga este la putere în mediul academic din Vest şi se apropie şi de noi. La fel, mai nimeni nu a explicat coerent care este vina aşa-zişilor "intelectuali ai lui Băsescu", alta decît că sînt la putere. Nu e mai puţin adevărat că pînă acum cîteva luni preşedintele însuşi, deşi la putere, era în opoziţie faţă de Parlament, de Guvern, de jurnalişti, de moguli şi de cine se mai nimerea. A fi de partea lui Băsescu atunci avea aerul că mergi împotriva curentului, că e un act de disidenţă, deşi totul se întîmpla fiind la putere. Daniel Barbu a scris că intelectualul român nu acceptă să fie în opoziţie decît din dorinţa de a ajunge mai repede la putere. De fapt, relaţia trebuie reformulată astfel: intelectualul român nu acceptă să fie la putere decît dacă prezenţa lui acolo poate fi prezentată (şi justificată) ca un act de opoziţie. Astfel, paradoxal, ceea ce animă conflictele intelectuale de la noi " contrar a ceea ce spun studiile sociologice şi istorice despre intelectuali " nu este dorinţa expresă de putere, ci dorinţa de delimitare de ea, de a-i denunţa pe cei care o au şi de a lupta contra hegemoniei lor " de obicei, doleanţe mai ales ale celor care chiar au puterea. Desigur, se poate argumenta foarte foucauldian, că însăşi această capacitate de a rezista puterii este în sine un exemplu clar de putere " rezistenţa şi puterea se creează reciproc în mod circular. Sau, împreună cu Bourdieu, se poate spune că perpetua căutare a rolului marginalului, a luptătorului împotriva sistemului este forma cea mai clară de succes pe piaţa intelectuală, modalitatea de a cîştiga o enormă putere proprie denunţînd-o pe a altora (exemplul clasic: Sartre). Dar, dincolo de aceste formulări academice din partea a doi intelectuali care s-au considerat mereu în opoziţie, în ciuda poziţiilor influente pe care le deţineau în establishment, rămîne întrebarea de ce intelectualii evită să accepte în mod deschis puterea, atunci cînd o au, sau să admită că o vor, atunci cînd n-o au? Ce ar fi aşa de absurd şi de imoral ca un intelectual să-şi dorească puterea politică, economică şi simbolică, pentru a-şi pune în practică ideile, expertiza, morala " toate acele lucruri pentru care s-a pregătit şi care îi oferă prestigiul de care se bucură în societate? Exemplele istorice de intelectuali dornici să preia puterea în numele ideilor lor nu oferă prea multe motive de optimism. Suspectul de serviciu este desigur Lenin, dar nu singurul. Baletul heideggerian între ontic şi ontologic pentru salvarea esenţei nazismului nu prea încurajează pe nimeni să îşi dorească intelectuali la putere, în toată regula. Ceea ce ne aduce înapoi la conflicte: poate principala condiţie de a rămîne un intelectual respectabil este tocmai aceea de a evita confruntarea intelectuală propriu-zisă, la modul ideatic şi argumentativ: nu din teama de a pierde confruntarea, ci de a o cîştiga. Orice victorie pe acest teren ar putea să ne confrunte cu miezul obscen şi totalitar al propriului nostru proiect intelectual. Prin urmare, gestul de maximă politeţe pe care un intelectual i-l poate adresa unui confrate într-o confruntare intelectuală nu este acela de a iniţia o discuţie atentă a operei, ci de a-i adresa complice cîteva injurii.