Pledoarie pentru metisaj

Alec BĂLĂȘESCU
Publicat în Dilema Veche nr. 998 din 25 mai – 31 mai 2023
image

dedic acest text memoriei lui Vintilă Mihăilescu, care a știut mai bine decît oricine să deconstruiască autenticitatea neaoșă 

Ca orice lucru despre care vorbim sau scriem, „autenticul/autenticitatea” este o ficțiune culturală. De ce? Pentru că momentul intrării in limbaj marchează momentul intrării in ficțiune, în construcția culturală. Termenul autentic poate fi înțeles – ca mulți termeni – în opoziție binară cu ceea ce este inautentic, fals, înșelător. Autentic are automat atașată o valoare de adevăr. Deci autentic înseamnă ceva adevărat. Panta alunecoasă a semnificațiilor începe însă cînd privim alăturările frecvente ale termenului sau cine primește acest adjectiv. De cele mai multe ori – și corectați-mă dacă greșesc –, autentic e folosit în propoziții care au de-a face cu cultura materială care ar exprima o identitate: mîncare, îmbrăcăminte (aici a se deosebi de original, cu referire la marcă, deși se folosește și autentic pentru a desemna marca originală), băutură, stil. Există evident și forma aplicată individului, o persoană autentică. Ce înseamnă asta? Înseamnă nealterat, pur, ducînd cu gîndul la imuabil. Perfect. Oare? 

Acest tip de utilizare a termenului denotă o înțelegere a culturii care este incorectă din perspectiva antropologică: cultura ca monolitică, ontologică, originară și posibil pură, deci alterabilă, poluabilă, posibil și probabil decadentă în timp – cum altfel, pentru că timpul „alterează” orice este perisabil. Dar oricine a studiat culturile din perspectivă antropologică s-a întîlnit cu definițiile acestora ca fiind produsul continuu al întîlnirilor, ele fiind de fapt poroase, dinamice, în perpetuă schimbare și în constantă redefinire. În tensiune.

De unde atunci căutarea și accentul pe autentic? Tocmai din această tensiune între identitate și alteritate, între cum ne definim și cum devenim, între descrierea sinelui și descrierea dinamicii sinelui. Cum spune și fizica, nu poți descrie în același timp un obiect și starea lui de mișcare. Acum, din perspectivă politică, accentul e pus pe obiect, din două motive: trăim încă în epoca națiunilor care se legitimează de la autenticitate și folosesc cultura monolitică în chip de justificator; trăim în epoca politicii identitare, ironic derivate chiar din istoria construcției naționale, ceea ce înseamnă că afirmarea unei identități autentice este ceea ce conferă drepturi pe scena politică (în sens larg). Consecințele sînt interesante și pot fi interpretate în multe feluri. Enumăr cîteva. 

Fluiditatea e un mit deocamdată. Deși mult trîmbițată, nimeni nu vrea să fie fluid. Constrîngerea definirii pentru a fi parte din agora identităților multiple purtătoare de drepturi (individualism posesiv, în sens de proprietate asupra drepturilor) împinge spre definiri. Acestea pot deveni rigide și osificate. E interesant de observat cum de multe ori aceleași voci care cer fluiditate sînt temătoare în fața oricărei expresii a acesteia: totul devine apropriere culturală. Pericolul? Ghetoizarea, închiderea în sine și chiar pierderea culturii ca produs dinamic al continuelor întîlniri.

Afirmarea excesivă a autenticității și ostilitatea crescută față de ceea ce alterează sau amenință puritatea – pentru că riscul de a pierde drepturi dacă ești impur e mare. E un fel de revers al temerii de apropriere culturală. Căutarea obsesivă a autenticului din sine duce la pierderea măsurii importanței celuilalt în chiar constituția de sine, fie și ca element de opoziție. Rezultat final – un fel de nevroză identitară, cum ar fi dacopatia. Cu posibile consecințe grave, cum ar fi violența față de celălalt.

Dificultatea, dacă nu imposibilitatea comunicării. Comunicarea autentică (iată!) implică alterarea participanților, pentru că însăși măsura ei este cît de mult ne-a schimbat o conversație (de orice fel, la orice nivel). Teama de inautentic, de a „pierde identitatea”, de a fi poluat prin contact ține entitatea temătoare în propria bulă identitară și identică cu sine.

Pentru că am început cu națiunile, să terminăm cu ele: autenticul este o formă politică de justificare identitară. În mod cert, formele de organizare ale statelor-națiune moderne încep să devină depășite în dinamica globală contemporană. E interesant de observat cum convulsii succesive par să repună statul-națiune pe hartă, ca proiect salvator, întîi salvator de la colapsul industriei locale și al crizei economice (de exemplu, Brexit), și, mai recent, ca salvator de pandemii (închiderea granițelor naționale a fost primul reflex în cele mai multe cazuri, deși e clar că virusurile nu cunosc granițe și nu discriminează după pașaport). De fiecare dată, însă, se pare că doar acțiunea și cooperarea colectivă aduc soluții – e greu, dacă nu chiar imposibil să vii cu soluții naționale pentru probleme globale. Este la fel de greu să vii cu soluții identitare bazate pe autenticitate într-o lume a cărei ontologie este amestecul și ale cărei origini sînt în întîlnire, în amestec, în metisaj, și nu într-o monogeneză fantasmagorică. Scuze, dar nimeni sau nimic nu s-a născut dintr-unul

Alec Bălășescu este antropolog, autor al volumelor Paris Elegant, Teheran Incitant, Voioasa expunere a ordinii mondiale și Într-o zi, orașul. Predă la Universitatea Royal Roads din Victoria, Canada și este cofondator al Re-Genera Group.

Foto: wikimedia commons.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Calculele Coaliției. Independentul Cătălin Cîrstoiu la Capitală, împărțire politică la sectoare
Lunga căutare a Coaliției pentru un candidat care să-l învingă pe Nicușor Dan a luat sfârșit. Iar până la urmă, PSD și PNL par să se fi oprit la un independent, medicul Cătălin Cîrstoiu, favorit în rândul Puterii pentru intrarea în cursa pentru Capitală.
image
Destinul crud al Arynei Sabalenka, al cărei iubit a murit azi-noapte. Și-a pierdut și tatăl, la aceeași vârstă
O veste-șoc a lovit-o pe jucătoarea din Belarus, chiar înainte de debutul în turneul de la Miami.
image
Româncă obligată de justiție să își trimită copiii în plasament în Marea Britanie
Curtea de Apel București a hotărât ca o mamă din județul Vaslui să-și trimită copiii în plasament în Marea Britanie. Femeia este acuzată de răpire internațională de minori de către serviciile sociale din Newham, Londra, care au sesizat autoritățile române.

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.