Plecările - Ce iei mai departe, ce rămîne în urmă? -
Am douăzeci și trei de ani și zbor pentru prima dată. Nu mai cobor pe pămînt decît din cînd în cînd, ca să-mi revăd prietenii din orașul București, părinții, bunicii și să pășesc pe străzi al căror rost doar eu, dintre toți oamenii de pe lume, îl cunosc și să ajung, astfel, în locuri poleite cu aurul melancoliei mele, de care nu găsesc nici un motiv să mă vindec, mai ales că nici nu vreau. Atunci, zburînd pentru prima dată, am lăsat pentru totdeauna în urmă frica de depărtări. E chiar mai mult de atît: am auzit dintotdeauna o chemare care venea de peste mări și țări și oceane și continente și adevărul e că n-am avut de la început curajul să o ascult.
Am douăzeci și patru de ani și plec din Madrid. Las în urmă stadionul Santiago Bernabeu. Au trecut cincisprezece ani de atunci și nu m-am mai întors niciodată pe Bernabeu, viața m-a purtat pe Arena Johan Cruyff și pe Camp Nou, dar niciodată din nou pe Bernabeu. Nu pot spune că a fost rău, dar nici bine nu pot spune că a fost.
Am douăzeci și cinci de ani și plec din Beijing, China. Mă întorc la noi, în fostul Imperiu Roman, după ce am văzut această planetă misterioasă, pe care, o știu de la început, nu o să o pot uita vreodată.
Am douăzeci și șase de ani și plec din Bonn, vechea și buna capitală a Germaniei Federale. Era sfîrșit și de august, și de lume și începea o toamnă care, așa cum știa și poetul, niciodată nu fu mai frumoasă. Plecînd, am lăsat în urmă ploaia care stătea să cadă peste statuia lui Beethoven și peste Bonn-ul cuminte, atît de cuminte, ca pe vremea lui Nietzsche.
Am douăzeci și șapte de ani și plec de pe Insula Eternei Primăveri, crezînd că într-o zi voi putea să mă întorc. Trec mai bine de zece ani pînă să ajung din nou în Tenerife, acolo, la egală distanță de Africa, America de Sud și Europa, cu adevărat la mijloc, cu adevărat. Plecînd, las în urmă o vreme perfectă, din care iarna a fost abolită, ca și cum zăpada și viscolul și gheața nu ar avea nici un rost în inima omului, ceea ce eu cred că este fals, dar totodată necesar. Dacă ar putea soarele să aibă mereu putere – și iată că poate... Doar că acolo, doar acolo, în insula aceea, pe care am căutat-o atît, ca pe un alt rai.
Am douăzeci și nouă de ani și plec din Havana, Cuba, neștiind cînd și dacă mă voi mai putea întoarce aici, unde mi-ar fi plăcut să trăiesc mai multe anotimpuri, să frîng inimi și să mi se frîngă inima și poate chiar să mor, în trena unei complicații în amor, și poate să fiu dat pămîntului în Cimitirul Columb. Plecînd, las în urmă cea mai frumoasă țară din lume, cu oamenii ei idealiști și învinși, bolnavi de atîtea alte boli ale sufletului, dar încă nemutilați de lăcomie. Cînd dorm somnul meu cel mai bun visez un vis în care îi visez pe oamenii aceștia nedevorați de egoism și în visul din acel vis sîntem pentru totdeauna tineri și fericiți și dansăm pînă la răsăritul soarelui și chiar puțin după aceea.
Am treizeci și cinci de ani și plec din Orientul Mijlociu. Las în urmă Israelul și Palestina și pe amîndouă le simt ca pe două lacrimi pe același obraz. Istoria e cumplită și complicată și eu am fost și de o parte, și de altă parte a zidului și am văzut de foarte aproape ceea ce Sancho Panza știe bine că nu trece niciodată: nedreptate.
Am treizeci și șase de ani și plec din Casablanca spre Paris. Părăsesc Marocul destul de trist că trebuie să mă întorc în bătrîna noastră Europă, aș fi preferat să mă duc înapoi în Marrakech și să-mi împlinesc acolo, sub cerul liber, cu deșertul aproape, ca o inimă, destinul meu de vagabond, destinul meu de nomad, destinul meu de om fără odihnă. Plecînd, las în urmă o formă sălbatică de frumusețe. Nu m-am mai întors în Africa, nici măcar în nordul ei, și nu a fost zi în care să nu fi regretat amănuntul.
Am treizeci și șapte de ani și plec din Lisabona, cunosc îndeajuns de bine nostalgia care mă va locui de acum înainte. Las aici poezia și cea mai bună cină din lume, care se găsește într-un restaurant mozambican, pe o culme de unde se poate vedea destul de bine că viața poate fi și frumoasă, chiar dacă totul rămîne, biblic, deșertăciune.
Am treizeci și opt de ani și plec din Insula Capri. Nu e tocmai o moarte, ca a poștașului lui Neruda, dar nici mai puțin nu e. Mă consolează numai ideea că următoarea mea oprire este Napoli, orașul sfînt al lui Diego Armando Maradona, orașul sfînt al lui Paolo Sorrentino.
Am treizeci și nouă de ani și plec și din Roma. Dar aici știu – știu! – că mă voi întoarce, chiar dacă voi muri pe drum, tot mă voi întoarce la Roma. Toate drumurile duc înapoi la Roma, măcar atîta lucru ar fi bine să nu uităm din toată istoria care li s-a întîmplat oamenilor. Roma, cu pinii ei și cu apusurile ei de soare și cu ruinele ei, cu tot trecutul ei glorios și prezentul mereu incert, Roma este o formă îndurabilă de paradis. Plec, deci, din Roma ca dintr-o copilărie, lăsînd în urmă zilele fericite în care eram nemuritori și toate bisericile închinau imnuri de slavă pentru Fecioara Maria și pentru bambino Gesú, și Domnul chiar se îndura pe atunci de noi, nevrednicii.
Andrei Crăciun este ziarist și scriitor.
Foto: wikimedia commons
