Plată și răsplată
De obicei, cînd aude cuvîntul răsplată, românul se gîndește involuntar și la zicala „După faptă și răsplată”. Formula cu pricina face referire la dreapta măsură: recompensa trebuie să fie echivalentă cu acțiunea săvîrșită. Aceeași expresie sugerează și o anumită fatalitate, în sensul că o ispravă este urmată neapărat de răsplata cuvenită, indiferent că va fi pe lumea aceasta (în timpul vieții) sau pe lumea cealaltă (după moarte).
În relație cu ultima „lume”, merită menționat că termenul răsplată apare la Eminescu în poezia Împărat și proletarexact în acele strofe care conțin (la început) versuri foarte celebre: „Religia – o frază de dînşii inventată / Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug, / Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răsplată, / După ce-amar muncirăţi mizeri viaţa toată, / Aţi mai purta osînda ca vita de la plug? [...] Zdrobiţi orînduiala cea crudă şi nedreaptă, / Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi! / Atunci cînd după moarte răsplată nu v-aşteaptă, / Faceţi ca-n astă lume să aibă parte dreaptă, / Egală fiecare, şi să trăim ca fraţi!”.
La Alecsandri (în Ștefăniță-Vodă, din volumul Poezii populare ale românilor) descoperim aceste versuri: „Dar gîndit-ai că păcatul / Își urmează vinovatul / Și că-n lume orice faptă / Are plată și răsplată?”. Ar putea să pară că aici poetul îl dublează pe plată cu răsplată din necesități prozodice. În realitate, un atare procedeu (de repetiție sinonimică) este curent în literatura populară. De altfel, dicționarele noastre (de pildă, DLR, trimițînd și la colecția de proverbe întocmită de Iuliu Zanne) înregistrează și expresia a-i veni cuiva zi de plată și răsplată, adică „a sosi momentul răfuielilor”.
Așadar, s-ar zice că substantivele plată și răsplată (postverbale de la a plăti și a răsplăti) înseamnă același lucru și, în consecință, se naște întrebarea: cum se face că limba română le păstrează (de secole) pe amîndouă? Se știe că sinonimele perfecte reprezintă un lux pe care, în general, limbile nu și-l permit. În limbajul tehnico-științific se mai întîmplă să dai peste termeni aflați într-o relație de sinonimie absolută; de pildă, în chimie găsim atît natriu, cît și sodiu;atît kaliu, cît și potasiu etc. Însă, chiar și în astfel de cazuri, unii specialiști ar putea obiecta că există unele diferențe, că unii termeni țin de anumite orientări/școli din știință ori că se folosesc în contexte sau sintagme diferite ș.a.m.d. De regulă, ceea ce se admite este sinonimia relativă, adică aceea care privește cuvintele cu semnificații apropiate. Într-o limbă istorică, așa cum este limba română, cu o bogată varietate internă (cu diversele ei graiuri, stiluri funcționale, registre etc.), situațiile sinonimice sînt frecvente, fiind abil speculate de scriitori (vezi, de exemplu, deosebirile de nuanță pe care le făcea Sadoveanu în cazul cuvintelor zăpadă, nea și omăt).
Prin urmare, revenind la plată și răsplată, constatăm că ele nu sînt perfect echivalente, chiar dacă sferele lor semantice se suprapun întrucîtva. (De altminteri, este și firesc să fie așa, de vreme ce sînt tratate de lingviști drept „sinonime cu radical identic”.) Se observă că plată este termenul generic, nemarcat, semnificînd (după dicționare) „ceea ce se plătește cuiva pentru munca depusă, pentru prestarea unui serviciu etc.” sau „contravaloarea (în bani) a unui obiect cumpărat ori obținut etc.”. Se poate folosi atît în sens pozitiv (cel mai adesea), cît și în sens negativ: pentru faptele rele/fărădelegi, oamenii plătesc în bani (adică sub forma amenzilor) ori în alt mod (cu ani de închisoare sau muncă în folosul comunității etc.). Apoi, desigur, cineva poate fi lăsat și... în plata Domnului. În schimb, răsplată înseamnă, în primul rînd, „recompensă”, adică o plată (materială ori morală) pentru faptele bune; deci se întrebuințează (mai mereu) în sens pozitiv. Cînd se întîlnește (rareori) cu accepția de „pedeapsă”, se vede că avem de-a face cu o utilizare ironică.
„Aha!”, intervine interlocutorul meu. „Vasăzică, părticica asta de aici, prefixul răs-, face toată diferența!” Într-adevăr, acest prefix de origine slavă răs- (sau răz-), aplicat la verbe, poate indica fie repetiția sau intensificarea acțiunii (de exemplu, a răsciti, a răscoace etc.), fie modificarea (în rău) a situației inițiale (de pildă, a răstălmăci, a răsturna etc.), fie, mai ales, ideea revenirii la o stare mai veche (de exemplu, a răscloci, a răspopi, a răzgîndi etc.). Cred că la ideea din urmă trebuie să ne raportăm și cînd încercăm să-l explicăm pe a răsplăti. Un exemplu similar este a răscumpăra, care, la bază, semnifica „a plăti (cineva) prețul unui lucru vîndut pentru a-l readuce în proprietatea sa”; ulterior, a ajuns să însemne și „a plăti o sumă de bani pentru eliberarea cuiva”.
În definitiv, este vorba de refacerea echilibrului, o credință (mai mult sau mai puțin populară) pe care o atestă și alte cuvinte construite asemănător. Tot așa, a răzbuna, după cum o arată și etimologia, se referea cîndva la acțiunea de a face din nou bună o situație, o stare de lucruri. „Bine, dar uite că răzbunarea a căpătat o accepție preponderent negativă!”, remarcă amicul meu. „În prezent, răzbunarea te duce imediat cu gîndul la răfuială! De ce?” Evoluția semantică este ușor de reconstituit. Pentru a îndrepta o nedreptate (numită uneori și strîmbătate), adică pentru a pedepsi răul făcut, chiar și printr-un act de justiție personală, era nevoie să faci rău răufăcătorului însuși. Pînă și a răfui (cu origine necunoscută) însemna cu totul altceva în limba veche, și anume „a clarifica o socoteală bănească” ori „a plăti o datorie”. Și-atunci, cum de-a ajuns să semnifice „a bate” și „a se răzbuna”? Nu e greu de ghicit. În acele timpuri, pesemne că destul de des, socotelile financiare în cauză nu se încheiau deopotrivă de satisfăcător pentru ambele părți implicate, așa că „reglarea” se făcea și prin mijloace ceva mai dureroase.
Vreau să spun că vorbitorul reevaluează din cînd în cînd unele situații și, căpătînd o altă înțelegere a acestora, poate schimba sensul cuvintelor ori al expresiilor care le desemnează. În aceste cazuri, avem de-a face cu așa-numitele „resemantizări”. De pildă, sintagma a-și aprinde paie-n cap se referea (în punctul de plecare) la practica prin care, după tipicul oriental, se făcea o reclamație, adică se aprindea o rogojină deasupra capului pentru a semnala unui demnitar o nedreptate suferită. Constatîndu-se (frecvent) că acțiunea respectivă se întorcea împotriva reclamantului (fie și prin întărîtarea părîtului), expresia de mai sus a prins să circule cu semnificația pe care o are și azi (adică „a-și atrage nemulțumirea cuiva”).
Altminteri, în diverse contexte, cuvintele pot fi întrebuințate fie ironic, fie metaforic, fără ca acele accepții să se fixeze ca semnificații în limbă. Iată, la final, un exemplu din Amintirile lui Creangă, în care mama lui Nică își „răsplătește” odraslele pentru năzbîtiile nocturne: „Însă mama ne mai da atunci cîteva pe deasupra, şi mai îndesate, zicînd: – Na-vă de cheltuială, ghiavoli ce sînteţi! Nici noaptea să nu mă pot odihni de incotele voastre?”.
Cristinel Munteanu este profesor univ. dr. habil. la Facultatea de Comunicare și Relații Internaționale, Universitatea „Danubius” din Galați; doctor în filologie și doctor în filozofie, afiliat (ca îndrumător de doctorat) la IOSUD – Universitatea din Pitești.
