Plăcere și chin

Cătălin LENŢA
Publicat în Dilema Veche nr. 815 din 3-9 octombrie 2019
Plăcere și chin jpeg

Am învățat ușor și m-am chinuit alteori să îmi placă școala, mi-a plăcut și au fost zile în care nu m-aș fi dus. Am învățat „pe de rost“ sute, mii de pagini, zeci de poezii și teoreme, am cîntat în corul școlii (deși eram cam afon), am alergat la orele de sport pînă scoteam limba de un cot, am împletit covorașe, am cusut nasturi, am făcut un făraș din tablă, am învățat să tai cu fierăstrăul și să sudez. Și asta numai în școala generală. Și nu a fost rău, ba chiar nici greu. Așa spun acum. Oricum nu prea aveai altceva de făcut, nu erau opțiuni, nu era Internet, nu era învățămînt la distanță, așa că școala era singura alegere. Pentru că așa era acum treizeci-patruzeci de ani. Să vorbești acum din urmă, punînd în balanță prezentul, pare facil. Dar să nu cad în păcatul de a crede că „altădată școala era școală“ și că „atunci se făcea carte“. Astea au fost primele lucruri la care m-am gîndit în ultima vreme, deși, odată cu vîrsta, parcă tot mereu sînt tentat să le aduc în față. De la momentul la care oficial am spus că e destul cu învățatul (cel puțin în sistem instituțional) și pînă azi au trecut zeci de ani și, odată cu asta, a apărut „nevoia“ de a face observații, de a comenta de pe margine, de a-i căina pe cei tineri. Și așa am devenit și eu unul care, chiar dacă nu public, tot susține că odinioară era altfel, cel puțin în educație. Și asta pentru că în sinea mea spun, din afara sistemului, că odinioară învățămîntul mergea mînă în mînă cu educația, că respectul reciproc exista și se arăta, că era o linie clară între elev și profesor (dar nu o graniță), că nu mă gîndeam să fumez în preajma școlii (nicidecum în văzul unui profesor). Dar, mă rog, astea sînt cert considerații ale unuia poate îmbătrînit în gîndire, chiar dacă pretind mereu că încerc să fiu „la zi“. Și da, spun din nou că lucrurile s-au schimbat, și nu văd întotdeauna partea bună a schimbării, dar asta pentru că, evident, vremea e alta. Eu învățam, iar notele reflectau asta, pentru că nu aveai de ales, era singura metodă de a merge mai departe. În afară de școală, manuale, profesori și cîteva lecturi, de unde să mai prinzi ceva? Sigur, exista și familia, dar asta de la caz la caz, că pe atunci toată lumea era la muncă și, nu-i așa, era de datoria școlii să se ocupe de viitorul copiilor.

Mă întreb totuși dacă a fost însă chiar atît de rău… Și spun că nu, pentru că, lăsînd la o parte sistemul, îmi amintesc doar de oameni, de învățători, profesori, maiștri, secretare, asistente medicale. Sigur că nu toți au avut același loc în sufletul meu, am avut și eu preferați și alții la care am ținut mai puțin sau chiar deloc, depinde cît cereau de la noi. Și, culmea, cei care m-au „chinuit“ cel mai mult sînt aceia de care îmi amintesc mai bine. De exemplu, în liceu, la o clasă de chimie-biologie, aveam patru ore de matematică pe săptămînă cu un foarte bun profesor – Mircea Ott. Acum, că nu mai este, aș putea spune că era chiar celebru în Suceava, unde era liceul. Iar profesorul ăsta nu făcea nici un fel de diferență între diversele profiluri educaționale, la el matematica era matematică. Sincer, ne așteptam noi, cei de la chimie-biologie, să fie mai îngăduitor cu noi, doar de aia nu eram la matematică-fizică, să vină la ore, să își facă datoria, dar mai cu indulgență. Pentru că aproape toți din clasă ne visam viitori medici, iar matematica în nici un caz nu se număra între iubirile și prioritățile noastre. Și atunci de ce ne chinuia atît cu derivate, integrale și alte bazaconii? Așa că învățam cît trebuia, să iasă o medie bună, să nu strice „dosarul“, chiar dacă Pitagora, Thales și Euler nu ne erau prieteni. Era înalt (pentru mine), autoritar și vorbea tare și apăsat, așa că aveam toate motivele să fiu ușor speriat. Lăsînd la o parte gîndurile celorlalți, pentru mine matematica predată de Mircea Ott nu a fost o plăcere, ba chiar în ultimul an de liceu am decis să o trec la „și altele“ și așa se face că în primul trimestru am rămas corigent. Iar în al doilea trimestru abia am reușit un 5, că doar mă pregăteam de bacalaureat și de admitere la facultate. Eram convins că, pînă la urmă, o să „înțeleagă“ și profesorul Ott că alta e prioritatea mea și o să trec fără probleme. Numai că a venit și al treilea trimestru și nici o urmă de îngăduință, la Ott matematica era sfîntă, și uite că s-ar putea să nu intru la Bac. Așa că, în disperare, m-am apucat să învăț cu adevărat matematică, convins că nu o să îmi folosească la nimic pe mai departe și uitîndu-mă chiorîș la cel de la catedră. Pînă la urmă am trecut, am dat Bac-ul, dar acum mă întreb care a fost cîștigul meu. Și îmi spun, așa cum gîndeam și atunci, că nu exista poate o adecvare a studiilor la profilul elevului, că totul era doar un sistem închistat și rigid în care copilul e numai un număr care completează o normă didactică. Poate greșesc, doar că schimbările și „reformele“ de atunci pînă astăzi nu prea mi-au schimbat părerea, să mă ierte toți cei care tot reformează învățămîntul românesc.

Și mai este ceva – uniforma, că era obligatorie și la 17 ani, părea mai greu de acceptat o astfel de constrîngere. O purtasem destul, era timpul pentru mai multă libertate, atîta cîtă era atunci. Numai că nu exista nici un fel de înțelegere pentru o astfel de atitudine, așa că trebuia să vii la liceu în uniformă. Și cu cravată, deși aveam mereu senzația că cineva mă strînge de gît, ceea ce s-a și întîmplat, de altfel. În fine, asta e, așa că, dincolo de o tură prin colecția de cravate a tatei, am cumpărat cîteva de la Fondul Plastic; cine își mai amintește ce era, știe cît de colorate erau acestea, iar una stacojie chiar a stîrnit furia unui director. Gheorghe Nesteriuc, profesor de fizică (de care „scăpasem“ la ore), nu era de acord cu nici un fel de încălcare a regulamentului, iar cravata mea nu se încadra în norme, plus că era mult prea lată pentru gusturile vremii. Iar culoarea, Doamne, culoarea a fost picătura care a umplut paharul, așa că am simțit pe pielea mea cum e să îți strîngă cineva nodul de la cravată pînă îți ies ochii din cap și te întrebi unde a dispărut brusc tot aerul de care ai nevoie. Și așa am înțeles că directorului nu îi place cravata mea, la care însă nu aveam de gînd să renunț. Consideram că îmi stă bine și, în plus, costase cam multișor ca să nu o mai port. Așa că inventasem o metodă pentru a putea intra în liceu fără să mai fiu gîtuit. Ceream de la colege, care purtau un fel de sarafan, un cordon – simplu, neutru, subțire – și „împleteam“ din el o cravată regulamentară. Evident că, după ce treceam de cerber, cordonul se întorcea la proprietară, iar cravata stacojie trecea la gîtul meu. Și a fost bine o vreme, pînă cînd am constatat că un control al uniformei nu este făcut numai la intrare, ci și în clasă. Așa că am experimentat din nou lipsa de aer, cravata mi a fost luată și aruncată la coș, iar eu am fost trimis acasă după o alta, regulamentară. Bineînțeles că am stat ascuns pe coridoare pînă a trecut inspecția, doar nu era să renunț la așa o scumpete de accesoriu vestimentar. O să zîmbească unii, dar o mai am și acum, chiar dacă mai decolorată și aruncată pe undeva.

(Mă mai întorc totuși puțin în timp, pentru că nu au fost doar matematică și Mircea Ott sau Gheorghe Nesteriuc. Și acum e momentul să afirm că da, am făcut școală bună, începînd cu „generala“, pentru că au fost oameni cărora le-a păsat de copii. Evident că nu totul a fost plăcut și necesar, cum spuneam am adunat destul balast prin memorarea a mii și mii de versuri, enunțuri și teoreme, dar cred că din toate astea măcar am învățat să aleg și să asociez, ceea ce nu a fost rău. Așa că școala de atunci poate că nu era chiar atît de rea, la urma urmei ce e bun se alege și nici lucrurile nu s-au schimbat fundamental. Măcar la matematică, fizică și limba română.) 

Cătălin Lența este jurnalist.

Comunismul se aplică din nou jpeg
Începe vara
Tranziția pe care o aduce toamna poate fi de multe ori delicată, ca o dulce amînare.
11642099644 1a9d5559e6 o jpg
A treia fiică a anului
Toamna întind mîna după paharul de vin și fotografii vechi, mă duc la tîrgul de cărți, ascult teatru radiofonic.
Chisinau Center4 jpg
Toamna-Toamnelor
Pentru mine, Chişinăul devenise, încet, un oraș galben, despre care îmi plăcea să spun că găzduiește Toamna-Toamnelor.
p 11 sus Sonata de toamna jpg
Lasă-mi toamna
În „Sonata de toamnă” (1978), Ingmar Bergman dedică acest anotimp transpunerii unei întîlniri dintre o mamă și o fiică înstrăinate.
31524231041 19fca33e3b o jpg
Viața începe cînd cade prima frunză
Și-acum, la 33 de ani, îmi cumpăr haine noi odată cu fiecare început de toamnă, de parcă m-aș pregăti iar pentru școală.
p 12 sus WC jpg
Delta
Septembrie era pentru noi și luna marii traversări a lacului Razelm.
51604890122 85f6db3777 k jpg
Toamna vrajbei noastre
„Nu «Rarul umple carul», ci «Desul umple carul»!“
3035384225 17c8a2043e k jpg
Toamna între maşini paralele
Ne mai amintim cum arăta o toamnă în București în urmă cu 17 ani?
p 14 WC jpg
p 23 WC jpg
Make tea, not war
Ori de cîte ori englezii nu se simt în largul lor într-o situație (adică aproape tot timpul), pun de ceai.
image png
SF-ul din viețile noastre
Dosarul de acum e o revizitare a unor epoci dispărute.
p 10 la Babeti WC jpg
Cine te face voinic?
Iar azi – numai săpunuri bio, zero clăbuc, sau geluri antibacteriene, zero miros.
image png
Sînt atît de bătrîn, că
Sînt atît de bătrîn, că în copilăria mea dudele se mîncau de pe jos, din praf.
image png
În tranziţie
O zi şi o noapte a durat, cred, aşteptarea pe trotuarul primului McDonald’s, pentru un burger gratuit.
p 11 la Rugina jpg
Avem casete cu „Casablanca“
Fell in love with you watching Casablanca.
p 12 la Mihalache jpg
Unde ești?
„Și după aia pot să plec?” „În nici un caz!” „Nu mai înțeleg nimic!”, se bosumflă. Nu știu dacă e ceva de înțeles, m-am gîndit, dar nu i-am mai spus.
image png
Cu o bursă de studii la Berlin
Mă întreb cum s-ar mai putea realiza astăzi experiența unei călătorii în care totul nu e planificat dinainte pe Internet
p 13 foto Alex Galmeanu jpg
image png
Despre dinozauri şi mamifere conectate (şi tatuate)
De pe margine, cei care privesc melancolic şi neputincios sînt doar dinozaurii.
image png
30 de ani mai tîrziu
Mă atrag tîrgurile cu vechituri într-un fel de neînțeles.
WhatsApp Image 2023 11 22 at 10 28 30 jpeg
Ceea ce nu poate reda o fotografie
Și cît de greu ar fi azi să-ți imaginezi încarnarea unei legături printr-un tom de hîrtie?
image png
image png
Schiță pentru o etică a recunoștinței
Gratitudinea e o recunoaștere a felului misterios în care ni se întîmplă binele.
image png
Recunoștința, darul „învățăceilor”
Ceea ce primesc eu de la „învațăceii” mei este extrem de prețios.

Adevarul.ro

image
Diferența dintre zahărul vanilat și zahărul vanilinat. Motivul pentru care au culori diferite
În pragul sărbătorilor căutăm cele mai bune arome pentru desertul special pe care vrem să îl pregătim. Iar atunci când mergem la cumpărături nu lipsește de pe listă zaharul vanilat. Ajunși acasă observăm, însă, că am achiziționat zahăr vanilinat.
image
În interiorul „celui mai scump superiaht din lume“, în valoare de 4,2 miliarde de euro. Este acoperit în aur și os de T-rex FOTO
Iahtul este de peste trei ori mai scump decât cel considerat al doilea ca valoare din lume.
image
Japoneza îndrăgostită de România: „Sunt o româncuță din Extremul Orient. Aici am învățat să fiu fericită” VIDEO
Povestea lui Ayako Funatsu, unul dintre expații din țara noastră, reprezintă una dintre cele mai frumoase declarații de dragoste pe care un străin o poate face României

HIstoria.ro

image
Ce a însemnat România Mare
1 Decembrie 1918 a rămas în mentalul colectiv ca data la care idealul românilor a fost îndeplinit, în fața deschizându-se o nouă etapă, aceea a conștientizării și punerii în aplicare a consecințelor ce au urmat acestui act, crearea României Mari.
image
Trucul folosit Gheorghiu-Dej când a mers la Moscova pentru ca Stalin să tranșeze disputa cu Ana Pauker
Cînd merge la Moscova pentru ca Stalin să tranşeze în disputa cu Ana Pauker, Dej foloseşte, din instinct, un truc de invidiat.
image
Sfântul Andrei și Dobrogea, între legendă și istorie
Îndelung uitate de către establishment-ul universitar românesc, studiile paleocreștine încep să își facă din ce în ce mai clară prezența și la noi. Încurajarea acestor studii și pătrunderea lor în cadrul cursurilor s-au dovedit lucruri absolut necesare. Ultimii ani au dus la noi dezvăluiri arheologice privind primele comunități paleocreștine (paleoeclesii) din Scythia Minor (actuala Dobrogea), conturând două ipoteze și direcții de cercetare pentru viitor: ipoteza pătrunderii pe filieră apostolic