Petre P. Carp – literat, diplomat și om de stat

Originea familiei și studiile. Petre P. Carp s-a născut în vechea capitală a Moldovei, Iași, la 29 iunie 1837, într-o veche familie boierească amintită în documentele domnești, dar și de cronicarii vremii, tatăl său, Petre, îndeplinind funcția administrativă de stolnic. Copilăria și-a petrecut-o atît la Iași, cît și la moșia familiei de la Țibănești (ținutul Vaslui), moșie de care se va îngriji personal, mai tîrziu, și de care va rămîne profund atașat pînă la sfîrșitul vieții.

Formarea sa intelectuală se va desăvîrși în străinătate, la Berlin, unde a urmat studiile la prestigioasa instituție de învățămînt liceal cu predare în limba franceză, Das Französische Gymnasium, pe care o va absolvi ca șef de promoție, Primus Omnium, în 1858, ceea ce-i va permite să se înscrie la Facultatea de Drept și Științe Politice din Bonn.

Literat junimist și francmason. După terminarea studiilor, în 1862, se va întoarce în capitala Moldovei, unde îi va întîlni pe cei împreună cu care, un an mai tîrziu, vor fonda societatea literară „Junimea“. Este vorba de Titu Maiorescu, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi și Theodor Rosetti. La „prelecțiunile“ Junimii, societatea literară ce avea drept obiectiv lupta împotriva mediocrității și promovarea spiritului critic în cultura română, Carp se va impune cu autoritate, traducînd din operele lui Shakespeare și Humboldt sau criticîndu-l necruțător pe B.P. Hasdeu, cîștigîndu-și astfel titulatura de „Excelență“, cu care-l gratulau amicii.

Tot în această perioadă, ca mai toți confrații săi junimiști (T. Maiorescu, Th. Rosetti, V. Pogor, Iacob Negruzzi ș.a.), va fi inițiat, în octombrie 1867, în tainele francmasoneriei ieșene, ca ucenic al lojei „Steaua României“, ce fusese instituită în 1865, sub obediența Marelui Orient al Franței. Dobîndește gradul de calfă în noiembrie anul următor, pentru ca apoi datele documentare să nu ne mai spună nimic în ceea ce privește evoluția sau activitatea sa masonică. Probabil, aici i se vor dezvolta spiritul de toleranță, inclusiv religioasă, și umanitarism.

Debutul lui P.P. Carp în ad­mi­nis­trație și în politică. În cursul anului 1865, P.P. Carp intră în sistemul administrativ, fiind numit de Cuza Vodă în funcția de auditor, fără leafă, la proaspătul înființat Consiliu de Stat. Cu toate acestea, în scurt timp avea să îmbrățișeze idealurile conspiratorilor ce-l vor detrona pe Domnitor pentru a aduce un Prinț străin la Tronul României. Poate tocmai de aceea va fi numit secretar intim, tot fără leafă, al Locotenenței domnești din 11 februarie 1866, activitate care coincide, în viața sa privată, cu mutarea la București.

De timpuriu activează în politică, fiind ales în 1867 deputat de Vaslui, ceea ce va deschide calea îndelungatei și fructuoasei activități parlamentare (mai întîi ca deputat, apoi ca senator). Fără a fi un orator remarcabil, discursurile sale erau mereu la obiectul discuției, concise, lapidare, frumos argumentate. Nu de puține ori întrerupea discursurile adversarilor cu replici sarcastice memorabile. Avea un discurs inteligent, clar și logic, „cu o agreabilă pronunțare moldovenească ce ia însă uneori accente de o nebănuită asprime tăioasă“.

Omul de stat. Petre P. Carp s-a înscris în categoria politicienilor guvernanți, avînd calitățile unui veritabil om de stat. La vîrsta de aproape 33 de ani, deține portofoliul de ministru al Afacerilor Străine (aprilie-decembrie 1870) și ad-interim cel de ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice (mai-decembrie 1870). Revine în fruntea Ministerului Afacerilor Străine în martie 1888 – martie 1889, pentru ca apoi să îndeplinească funcția de ministru al Agriculturii, Domeniilor și Comerțului (decembrie 1891 – octombrie 1895). Încununarea carierei sale politice se va înregistra în momentul în care avea să acceadă, din partea conservatorilor, la suprema funcție de șef al Guvernului (președinte al Consiliului de Miniștri) în anii 1900-1901 și 1910-1912.

Diplomatul. P.P. Carp și-a demonstrat calitățile și în diplomație, ca agent diplomatic oficios la Viena (martie 1871 – martie 1872) și Roma (aprilie-octombrie 1873). Însă cea mai importantă, la nivel diplomatic, avea să fie numirea sa oficială în calitate de ministru plenipotențiar și trimis extraordinar al României la Viena (noiembrie 1882 – octombrie 1884), prilej cu care a demonstrat reale calități de negociator, atît în „problema Dunării“, cît și în ceea ce privește încheierea, în octombrie 1883, a unui acord al României cu Austro-Ungaria, sub forma unui tratat cu caracter defensiv, la care a aderat imediat Germania și, ulterior, Italia (în 1888). Respectiva alianță va garanta securitatea granițelor României și va sta la baza politicii externe românești timp de peste trei decenii.

Doctrinar conservator și șef de partid. Dincolo de activitatea politică, exercitată pe băncile ministeriale sau băncile parlamentare, Petre P. Carp a fost și un veritabil ideolog al doctrinei conservatoare, cu caracteristici junimiste, elaborînd, în 1881, un consistent și valoros program politic intitulat „Era nouă“, care va fi pus în practică odată cu accederea la putere. Adept al conducerii elitiste, P.P. Carp considera că toate acestea se pot realiza de sus în jos, prin inițiativa oamenilor politici, a guvernanților, și fără presiunea exercitată de opinia publică, pe care, de altfel, o ignora, așa cum proceda și cu presa de opoziție. Această relație „specială“ cu presa Carp o explica în stilul său ironic, caracteristic: „Eu am încheiat un acord cu gazetarii: ei să scrie ce vor și eu să fac ce înțeleg!“.

În virtutea experienței politice dobîndite și a doctrinei pe care a elaborat-o, Petre P. Carp, fără a avea prea mulți partizani, se vedea îndreptățit a conduce destinele Partidului Conservator, năzuință care se va împlini în anul 1907, în împrejurări grele (izbucnirea revoltelor țărănești) pentru marii proprietari, cei mai mulți conservatori, și pentru țară. Va rămîne la cîrma partidului pînă la sfîrșitul anului 1913, cînd funcția va fi preluată de Titu Maiorescu, ceea ce va duce la ruptura definitivă a amiciției de peste 50 de ani dintre cei doi. Supărarea a fost atît de profundă încît, peste patru ani, la moartea lui Titu Maiorescu în iulie 1917, Carp, retras la moșia sa de la Țibănești, a refuzat să participe la funeralii, afirmînd în fața unui coleg de partid următoarele: „De ce aș face lui Maiorescu o politeță pe care el nu poate să mi o dea înapoi?“.

Rusofobia și atitudnea singulară în Consiliile de Coroană din 1914 și 1916. Una dintre convingerile sale, care de a lungul timpului nu a suferit nici cea mai mică schimbare, a fost aceea a pericolului rusesc la adresa existenței statului român. Din nefericire, temerile lui P.P. Carp față de politica înșelătoare a vecinului de la Răsărit s-au adeverit la finalul războiului nostru de independență (1877-1878), cînd Rusia țaristă a anexat din nou sudul Basarabiei. Aceasta ne explică, de altfel, poziția sa intransigentă față de perspectiva unei potențiale alianțe cu Imperiul moscovit după izbucnirea Primului Război Mondial. Regele Carol I convocase un Consiliu de Coroană la Sinaia (3 august 1914), pentru a se sfătui cu cei mai importanți oameni politici (guvernanți, foști miniștri și prim-miniștri, președinții celor două Camere) în privința atitudinii României. Potrivit argumentației Regelui, în virtutea tratatului de alianță cu Puterile Centrale (reînnoit în anul 1913) și mizînd pe forța lor militară, îndeosebi a Germaniei, statul român trebuia să intre în război alături de aliații săi, urmînd ca la încheierea păcii să primim înapoi Basarabia. Toți oamenii politici s-au pronunțat pentru neutralitate, cu excepția lui P.P. Carp, care, cu o elocvență admirabilă, împărtășea întru totul opinia Regelui. Așadar, în opinia sa, se impunea intrarea imediată a României în război alături de Puterile Centrale, întrucît „izbînda slavismului ar fi moartea noastră“.

O atitudine și mai energică a lui Carp se va înregistra în timpul celui de-al doilea Consiliu de Coroană din 14 august 1916, cînd Regele Ferdinand I îi va anunța pe participanți că, împreună cu Guvernul său, prezidat de Ion I.C. Brătianu, a luat hotărîrea de a intra în război alături de Antanta (compusă din Franța, Rusia și Marea Britanie, la care, din 1915, se adăugase Italia), aliații recunoscînd dreptul provinciilor românești aflate sub dominația Imperiului Austro-Ungar (Transilvania, Banatul, Bucovina) de a se uni cu patria-mamă. Și mai tăios decît în precedentul Consiliu, P.P. Carp a expus din nou pericolul slavismului, evidențiind greșeala pe care o face România alăturîndu-se Antantei. Mai mult decît atît, îi declara deschis Regelui că își va trimite la război toți cei trei fii ai săi, dar se va ruga la Dumnezeu ca armata română să fie învinsă „căci numai astfel România va putea să fie scăpată!“.

Sfîrșitul unei vieți, sfîrșitul unei epoci. Îi va fi dat lui P.P. Carp să fie martorul încheierii războiului și triumfului statului român reîntregit. Rămăsese în partea de țară ocupată de inamici, la București, considerînd că România nu mai putea fi salvată decît prin mari sacrificii materiale și teritoriale, inclusiv prin înlăturarea dinastiei de Hohenzollern-Sigmaringen. Însă, cursul evenimentelor îl va contrazice. Anul 1918 avea să fie „clipa astrală“ a românilor, cînd Basarabia, Bucovina și Transilvania, prin propria lor voință, se uneau cu Vechiul Regat. În asemenea circumstanțe, octogenarul om politic avea să afirme că „România are atîta noroc, încît nici nu are nevoie de oameni de stat“.

La 19 iunie 1919, izolat și repudiat de politicieni, Petre P. Carp se va stinge la conacul său de la Țibănești. Activitatea sa politică, meritorie, de dinainte de război nu poate fi însă ștearsă cu buretele de greșelile săvîrșite în ultimii ani de viață. La final, consecvența sa politică, adeverită de cei peste cincizeci de ani de practică, devenită însă inflexibilă și neadaptată la noile vremuri, precum și credința oarbă în justețea propriilor convingeri l-au doborît. Cu toate acestea, rămîne, incontestabil, un reprezentant de seamă al elitei politice românești. 

Sorin Liviu Damean este decan la Facultatea de Științe Sociale a Universității din Craiova.