Permanenta tentație iliberală
Ernst Nolte încheie cartea sa fundamentală despre fascism*, apărută cu mai bine de 50 de ani în urmă, cu un capitol inedit pentru un volum de istorie: „Fascismul ca fenomen transpolitic“, prin care încearcă o fundamentare teoretico-filozofică a fascismului. Nolte explică, dincolo de multe divergențe, că filozofia europeană, de la Parmenide la Hegel, este de acord cu distincția dintre o lume finită și naturală, a lucrurilor parțiale și determinate de spațiu și timp, și o lume eternă, infinită, nelimitată, numită fie Unul, Ființa, Natura – deci de separarea dintre ființa finită și ființa eternă. Și că omul aparține ambelor lumi: prin corpul său primei lumi, finite și naturale, și prin gîndirea sa celei de-a doua, fiind astfel capabil să depășească existentul. Pornind de aici, istoricul german definește trei categorii-cheie: gîndirea (filozofia) ca alienare, transcendența teoretică și transcendența practică.
Pentru Nolte, a gîndi (a teoretiza, a filozofa) reprezintă un mod unic de alienare, prin modul în care subiectul acesteia se îndepărtează enorm de lumea existentă, de obiectele și lucrurile, date și familiare. De asemenea, numai un subiect care gîndește este capabil de a produce o viziune anticipată, mai bună, a ceea ce există acum, deci de a gîndi critic permanent în sensul depășirii situației actuale, a existentului. În același timp, este adevărat că subiectul se atașează de ceea ce există și că un asemenea sentiment se poate manifesta numai în raport cu existentul ca atare. Din această dialectică a criticii (depășirii către ceva mai bun) și a atașamentului (în sensul conservării a ceea ce există), în care primul element este mai puternic și își impune dinamica, se naște alienarea.
Pentru a simplifica lucrurile putem spune că în general transcendența de care vorbește Nolte înseamnă de fapt emancipare – critica și depășirea existentului către o stare anticipată, proiectată, considerată mai bună. Alienarea, la rîndul ei, este provocată de atașamentul (iubirea) față de conservarea imposibilă a existentului pe cale de a fi depășit.
Emanciparea teoretică reprezintă critica și depășirea existentului, înțeles în sens foarte abstract, către înțelesuri tot mai subtile ale întregului existenței, într un proces infinit, în care o stare/situație finală NU există. Emancipare practică este procesul prin care omul își extinde capacitatea de a controla, supune și transforma natura, prin intermediul unor relații sociale, de natură democratică (egalitate formală), tot mai complexe, sofisticate, mediate. Cele două sînt legate printr-un proces dialectic, prin care se influențează reciproc, care modelează și depășește realitatea. Expresia ei cea mai cunoscută este ceea ce se numește diviziunea socială a muncii (specializarea) ca mecanism decisiv de amplificare al modernității capitaliste.
Societatea liberală este o societate a plenitudinii deoarece toate formele de emancipare teoretică pot să se dezvolte într-o manieră autonomă, este o societate care se critică pe ea însăși – emanciparea practică rămîne permanent criticabilă, este o societate căreia îi lipsește siguranța de sine – ea nu încetează niciodată să se îndoiască de ea însăși.
Putem folosi acest cadru noltean de analiză pentru a discuta despre crizele permanente ale societății liberale. Acestea reprezintă o reacție de împotrivire la procesul continuu de emancipare practică, din ce în ce mai complex și mai sofisticat, care are la bază două motive: tensiunea dintre caracterul natural-finit al omului individual și proiectul infinit dinamic al emancipării practice; și inconfortul psihologic al permanentei schimbări și al medierii tot mai complicate și complexe a vieții cotidiene, al nostalgiei pierderii existentului cunoscut, în ultimă instanță alienarea produsă de o viață cotidiană tot mai „artificială“.
Ambele motive pun problema identităților fluide, care se schimbă rapid, dispar și nu pot fi păstrate: putem vorbi de acest lucru la trei niveluri: universal (generic), particular (comunitar), singular (individual). Identitatea universală (generică) este un proces de permanentă devenire, nu poate fi fixată într-o formă definitivă, este chiar procesul dialectic continuu al abstractizării vieții și gîndirii, al cuplului emancipare teoretică și emancipare practică.
Identitatea singulară (individuală) este preocuparea fundamentală a modernității liberale și se exprimă prin sistemul tot mai complex și sofisticat de drepturi ale omului (negative și pozitive) – este, de fapt, centrul emancipării practice.
Identitatea particulară (comunitară) este elementul median și este, de fapt, singura, împărtășită fiind de mai mulți oameni, care funcționează ca o formă definită și relativ clar conturată pentru o perioadă de timp. Este singura pe care un individ o împărtășește cu alții, care face parte din relațiile sale sociale, pe care o resimte ca fiind ocrotitoare, de care se atașează prin educație și cultură. Continua emancipare practică specifică modernității liberale și singura cunoscută, de altfel, are tendința evidentă de a dizolva tot mai repede diferite identități particulare, comunitare, regio-nale, naționale sau de civilizație. Pe de altă parte, emanciparea practică este produsul specific al unei astfel de identități particulare: tradiția europeană greco-romană, iudeo-creștină și iluministă, identitate ce nu scapă procesului de dizolvare. În acest fel, emanciparea rămîne oarecum suspendată, cu propriul fundament axiologic subminat.
Dinamica acestor tipuri de identități este legată de relația dintre procesul permanent de emancipare (în ambele sale forme, teoretică și practică) și formele predominante de locuire. Astfel, satul este forma în care emanciparea este minimă pentru că relațiile dintre oameni și dintre ei și natură sînt directe și nemediate. Ele au un rol determinant în înțelegerea și adaptarea la lume, iar emanciparea teoretică rămîne la nivelul gîndirii magice.
Orașul este cel care permite dinamica emancipării, atît teoretice, cît și practice, încă din antichitate: mai întîi sub formă religioasă, apoi filozofică, apoi politică (democrația antică greacă și sistemul juridic, instituțional, politic roman) și în final economică – începînd cu orașele medievale italiene, apoi, în secolele XVI-XVII, Anvers, Amsterdam și Londra. Orașul este forma ce declanșează mecanismul dialectic emancipare teoretică – emancipare practică.
Metropola este forma deplină de materializare a emancipării teoretice și practice, care permite cel mai bine manifestarea deplină a mecanismului dialectic specific acesteia, care pare chiar să accelereze procesul pînă la a fi considerat complet scăpat de sub control – de unde și faptul că este principala țintă a atacurilor antimodernitate încă din secolul al XIX-lea, atît în cultura europeană, cît și în cea română.
Revoluțiile modernității pot fi citite și în această cheie a conflictului metropolei radical-emancipatoare cu provincia nostalgic-conservatoare: revoluția de la 1789, revoluțiile de la 1848, Comuna din 1871. Revoluția rusă, izbucnită în cosmopolita metropolă a Sankt Petersburgului, se termină cu victoria conservatorismului comunei rurale, tradiționale ruse asupra emancipării practice utopice marxiste, victorie exprimată prin stalinismul național-bolșevic. La rîndul lui, fascismul/nazismul nu este numai un antimarxism, ci este mai ales o reacție de frică împotriva cosmopolitismului „degradat“ al modernității liberale, al metropolei sau, cum subliniază Nolte în definiția sa „transpolitică“, este o rezistență împotriva transcendenței (emancipării) practice și o luptă împotriva transcendenței (emancipării) teoretice.
Dar, de fiecare dată, emanciparea practică nu a putut fi oprită: toate formele politice mai mult sau mai puțin non-emancipatoare au avut nevoie de industrie, tehnică, știință, cunoaștere pentru a face față competiției declanșate chiar de universalizarea mecanismului emancipării datorate modernității liberale. Stalin a decis că este nevoie de industrializare rapidă și a realizat-o în modul său rudimentar și absolutist. Hitler a avut nevoie de dinamica industriei capitaliste și a lăsat-o mai mult sau mai puțin în pace, spre disperarea aripii de stînga a NDSAP. Exemplul cel mai edificator este poate cel al Chinei, o închidere conservatoare de secole a fost urmată de modernizare super-accelerată (40 de ani) prin utilizarea la maximum a mecanismului emancipării practice, chiar dacă numai tehnic, economic, social și numai parțial politic.
În acest context se pune întrebarea: în dinamica tot mai accelerată a emancipării (teoretice și practice), identitățile noastre singulare, care reprezintă scopul absolut al liberalismului și aflate în goana permanentă după căutarea unei identității universale, dar imposibil de prins în brațe, pot dizolva complet diferitele identități particulare? Răspunsul cred că este negativ – omul rămîne o ființă socială, dar socializarea se produce practic la scara numerelor mici sau relativ mici, deci la nivelul unor identități particulare. Din această cauză, cred că alienarea produsă de permanenta instabilitate a acestor identități, de atașamentul/nostalgia după forme de comunitate care dispar sub ochii noștri, produce o permanentă tentație iliberală, mult mai evidentă la nivelul formelor de locuire de mai mici dimensiuni: zona rurală și zona urbană mică și mijlocie.
Reacția iliberală este o reacție conservatoare de limitare a emancipării practice, nu neapărat de răsturnare a acesteia. Poate deveni, dar nu este obligatoriu, și fascism: acesta are o componentă revoluționară distinctă, similară marxismului – ideea că poate fi definit și fixat un stadiu final al emancipării teoretice și că emanciparea practică trebuie „forțată“ să-l materializeze.
Ce se poate face? Cred că sînt puține răspunsuri: în primul, conștientizarea deplină a întregului mecanism dialectic al emancipării teoretice și practice și al alienării permanente pe care o poate produce. Apoi un răspuns politic: un liberalism mai inclusiv social și mai protector în ceea ce privește conservarea pe cît posibil a unor identități particule – un liberalism „bine temperat“. Și poate o grijă mai mare pentru valorile identității particulare care a născut liberalismul modern.
* Ernst Nolte, Fascisme & Totalitarisme, Éditions Robert Laffont, Paris, 2008, pp. 667-705.
Victor Giosan este consultant în domeniul managementului şi al finanţelor publice.
Foto: flickr
