Pericol public
Întîmplarea face ca tocmai subsemnatul să fi fost redactorul de serviciu la Radio Europa Liberă în seara zilei de vineri, 4 martie 1977. La un moment dat am fost anunțat (de colegii de la Monitoring) că Radio București încetase brusc să emită. Apoi a venit informația despre un puternic seism cu epicentrul în România (semnalat de centrul de monitorizare seismologică din SUA). Cînd am transmis primele știri despre cutremur nu aveam încă idee despre amploarea dezastrului.
Dar a mai existat un cutremur atunci, în 1977, pe lîngă cel din 4 martie: cutremurul neştiut, cum l-a numit Gheorghe Ursu. S-a produs pe 4 iulie, la exact patru luni de la seism, în sala de plenare a Comitetului Central. Atunci, la o ședință la care fuseseră convocați specialiștii angajați în lucrările de consolidare a clădirilor avariate de cutremur, N. Ceaușescu a interzis atît consolidările, cît și expertizarea clădirilor. „Am hotărît să punem capăt comisiilor [de expertiză]. Am dat ordin la Miliței și la Procuratură ca de azi să fie băgate la închisoare comisiile, dacă mai apar”, a țipat Ceaușescu la inginerii, arhitecții și profesorii din sală.
Inginerul Gheorghe Ursu fusese convocat la acea ședință pentru că avea în lucru consolidarea blocului Patria. Consternat, și-a notat la repezeală spusele lui Ceaușescu: „Ați pus capitala la pămînt… În imobilele mari se vor face reparații locale, numai acolo unde se vede o ruptură… Trebuie să terminăm pînă la 23 August… Nu se mai admite nici o reparație capitală… Tot ceea ce am spus nu este o indicație, ci un ordin obligatoriu”. Aceasta a fost sentința de condamnare a Bucureștiului la un nou dezastru. În zilele ce au urmat au venit dispoziții concrete, ca acest telex adresat Institutului de Construcții București: „În conformitate cu indicațiile primite vă facem cunoscut că la lucrările de consolidare a clădirilor avariate de cutremurul din 4 martie 1977 se va avea în vedere consolidarea locală strictă a elementelor avariate, iar în rest se vor efectua numai lucrări de reparații strict necesare. Nu se admite ca prin proiectul de consolidare să se prevadă măsuri suplimentare de asigurare antiseismică a clădirilor”. Noțiunea de consolidare devenea o vorbă goală, avariile aveau să fie astupate cu „tencuială antiseismică”. Așa a rămas pînă azi. Cîte mii de oameni vor muri din cauza asta vom afla cu siguranță după viitorul cutremur.
Nimeni din cei prezenți pe 4 iulie 1977 în sala de plenare a CC, vreo 300 de oameni, nu a îndrăznit să-l contrazică pe Ceaușescu. „Într-un moment de lașitate pe care n-o să mi-o iert niciodată în viață, am tăcut și eu”, spunea Gheorghe Ursu într-o convorbire înregistrată în 1978, în Franța. A profitat de ocazie atunci pentru a-și răscumpăra greșeala și i-a lăsat lui Virgil Ierunca o relatare detaliată a acelui moment, precum și a contextului: Ceaușescu hotărîse deja (pe 22 martie 1977) construirea așa-numitului „centru politico-administrativ” și a „Casei Poporului”, pentru care avea nevoie de toate resursele existente. Nimic nu trebuia irosit pe consolidarea vechiului București. Cu atît mai mult cu cît: „Să știți că dacă demolăm tot Bucureștiul, va fi frumos”, cum și-a formulat atunci Ceaușescu ideea sa despre frumos (stenograma ședinței CPEx al CC al PCR din 30 martie 1977). Inspirat de cutremur, Ceaușescu avea să dărîme o cincime din vechiul București.
La Radio Europa Liberă, pe 4 martie 1979, Virgil Ierunca a difuzat o emisiune (Povestea vorbei) realizată pe baza relatării primite de la Gheorghe Ursu. Așa au aflat românii despre interzicerea consolidărilor și pericolul căruia i-au fost lăsați pradă de „Cel mai iubit fiu al poporului”. În versiunea Securității: „Avînd în vedere că Ursu Gheorghe Emil a desfășurat o intensă activitate de propagandă dușmănoasă prin acțiuni directe sau prin intermediul unor oficine de propagandă reacționare din străinătate, împotriva acestuia urmează a se începe urmărirea penală, continuare cercetării sub stare de arest și trimiterea acestuia în judecată pentru săvîrșirea infracțiunilor prevăzute de articolul 166 alineat 2 Cod Penal” – adică propagandă împotriva orînduirii socialiste.
Tot la Europa Liberă s-a anunțat moartea lui Gheorghe Ursu. Nu a mai ajuns să fie judecat, a murit pe 17 noiembrie 1985 în arestul Securității în urma loviturilor primite în anchetă. Procurorul comunist care a mușamalizat atunci moartea violentă a lui Ursu se numea Vasile Manea Drăgulin și devenea după revoluție procurorul general al României. De asemenea personaje ale sistemului vechi-nou s-a lovit Andrei Ursu în încercarea de a găsi dreptate în numele tatălui său într-o Românie democratică. Procesul torționarilor lui Gheorghe Ursu, foștii ofițeri de Securitate Marin Pîrvulescu și Vasile Hodiș, se judecă și azi – după 32 de ani, 13 NUP-uri, 6 disjungeri, 13 amînări și greva foamei făcută de Andrei Ursu de două ori, în anii 2000 și 2014. Să suferi nedreptate sub un regim nedrept e previzibil și în natura perversă a acelor stări de lucruri. Să suferi nedreptate într-un regim care se pretinde drept e ultragiant și inacceptabil. Iar despre Justiție se spune că ar fi pilonul de rezistență al societății democratice.
Liviu Tofan este jurnalist. A lucrat la Radio Europa Liberă. Pregătește un film documentar despre cazul lui Gheorghe Ursu, lupta cu Justiția a lui Andrei Ursu și problema riscului seismic în București, intitulat Pericol public.
Foto: adevarul.ro
