Penumbrele libertăţii

Timiditatea limbajului E chin mare să găseşti sau să produci un termen care să exprime neechivoc realitatea infirmităţii. Limba română rătăceşte între substantive precum "deficienţă", "invaliditate", "handicap" şi "dizabilitate", cu aerul că o semantică vagă atenuează asperitatea realităţii aferente, iar un lexic abundent fie o încîlceşte definitiv, fie o împrăştie, încît ajungem să scăpăm de ea. O carieră firească s-ar fi cuvenit să facă substantivul "deficienţă", cu avantajul unui corelativ adjectival limpede, apt a lumina în formulări simple diferitele experienţe ale omului deficient de auz, de vedere sau deficient locomotor. N-a fost să fie, întrucît pe o piesă a aceleiaşi familii de cuvinte, înaintata viziune a Sovietelor a construit ştiinţa "defectologiei" care se preda în universităţi. Funcţionau şi la noi facultăţi de defectologie care studiau şi tratau diversele defecte umane, adică feluritele categorii de infirmitate. Rezidă în reverberaţia scientofonă a defectologiei veleitatea de a drege omul defect, de a inventa o cheiţă prin care fiinţa defectată să fie întoarsă la idealitatea sa fizico-mental-senzorială, eventual şi psihică. Rar se mai găseşte o vocabulă ca "defectologia", în a cărei textură să apară atît de fotosensibil formulată substanţa materialismului scientist vulgar. Practicianul acestei discipline se chema "defectolog" şi e de presupus că-şi contempla "obiectele muncii" ca pe o surpare de angrenaje. Mă întreb cum şi-o fi prezentat omul ăsta meseria înaintea celor din afara cercului său... S-o fi năruit pesemne hamangian pe gînduri, lăsînd a se-nţelege că el se îndeletniceşte cu defecţiunile acestei lumi. Nici termenul "handicap", detonat cu nouri de schije în limba română, imediat după ’89, nu a izbutit să progreseze. Utilizat de-a valma, pur şi simplu s-a automanipulat. Instinctul popular, relaxîndu-se pe silaba finală a acestei vorbe de import prea masiv, a mirosit că la mijloc se ascunde ceva ca-n rostirile "greu de cap" şi "nesănătos la cap", drept care, cînd l-a împroşcat pe cîte unul cu chiuitura "handicapatule!", a dat cu sete şi în funcţiile esenţiale. Aşadar, "handicap" nu a dat satisfacţie, cu toate că îl mai întîlnim în denumirile unor instituţii şi la punctul de start al actelor normative, în Constituţie. Vine acum substantivul latinogen "dizabilitate", traficat însă pe filieră engleză, încercînd să acopere vasta realitate a infirmităţilor umane. Îi va fi greu... O dată, pentru că e un cuvînt lung. În al doilea rînd, deoarece nu poate, deocamdată - suferă de acest handicap - să producă derivaţii. E încă străin, nu dispune de familie. Cum se numeşte, mai pe scurt, o persoană cu dizabilităţi? "Dizabilă"?... Şansele termenului se leagă totuşi de evidenţa că e mai abstract, dă mai pe ocolite, comportă sonorităţi tehnice temperate, trimite la abilitate, inabilitate, la reabilitare, deci la argoul operării şi al funcţionării. Mă declar optimistă sesizînd de cît de mult succes se bucură, în rîndurile celor cu probleme vizuale, o invenţie tehnofonă precum "nonvideo" care şi-a dislocat sinonimele "orb" şi "nevăzător". Nu ar fi existat un asemenea haos terminologic dacă domeniul s-ar fi aflat predilect sub înrîurirea filologilor şi a scriitorilor. Dar el este teren de operaţiuni pseudo-ştiinţifice pentru psihologi, defectologi, psihopedagogi şi alţi slujbaşi cu specializări găunoase, dar plesnind de orgoliu. Se regăseşte aici şi teama modernă, şcolită şi adînc spitalizată în noi, de abordare frontală a realităţilor dureroase. Gîndirea tradiţională a consacrat cîte un cuvînt monosilabic pentru fiecare soi de infirmitate, semn de relaţionare promptă, expeditivă, ca pocnind din bici, la crîmpeiul de umanitate cu pricina. Astfel, omul poate fi surd, mut, orb, chior, şchiop, ciung, ciul, şui, tîmp, prost, bleg, blioj... Singur "nebun" e bisilabic, dar numai fiindcă e construit cu un prefix negativ. Cînd civilizaţia s-a mai urbanizat, au apărut şi eufemismele pentru fiecare din exemplele de mai sus, nu însă şi pentru surzi şi muţi. Ei îşi zic la fel de la cucerirea romană încoace, fiindcă, neauzind limba şi nevorbind-o, zgomotul acesta din jur nu-i încurcă cu nimic. Iar în ceea ce priveşte eufemismul "sărac cu duhul", el nu e de azi, de ieri, ci a pornit la drum odată cu istoria libertăţii, ca o scutire a unora din fiinţele omeneşti de corvezile răspunderii. Pe ce ne bazăm? Circulă, prin documente mondiale, naţionale şi parohiale, tot felul de definiţii ale dizabilităţii, care mai de care mai contorsionate, fiindcă se complică să ţină seama de o mulţime de amănunte şi de o puzderie de repere. Susţin "Manifestul Dizabilităţii în România" - document lansat pe plan intern şi european, în română şi în engleză, în anul 2003, de către Consiliul Naţional al Dizabilităţii - şi cred că o definiţie realistă, atotcuprinzătoare trebuie să-şi propună ca front de referinţă o valoare majoră, generală a umanului, precum libertatea individuală. În consecinţă, "dizabilitatea reprezintă afectarea uneia sau a mai multor funcţii esenţiale ale fiinţei umane, de natură să diminueze libertatea de expresie sau de acţiune a acesteia". Nu este vorba aici de liberul arbitru, ci de libertatea de mişcare şi de acţiune restricţionată de disfuncţiile simţurilor de distanţă, ale facultăţilor de mobilitate şi deplasare, precum şi ale instanţelor cognitive. Manifestul citat proclamă în continuare: "În cazul persoanelor cu dizabilităţi, exercitarea drepturilor omului trebuie să conducă la eliminarea integrală sau la reducerea incidenţei dizabilităţii în funcţie de caracterul şi gradul acesteia, de activitatea asumată de subiect etc.". Altfel spus, dacă societatea îi menţine pe aceşti oameni în starea lor de strictă dizabilitate înseamnă că le încalcă libertatea individuală prin ignorare, prin marginalizare şi prin non-edificarea şanselor egale cu ceilalţi cetăţeni aşa-zis valizi. Fireşte că şi persoanele cu dizabilităţi au obligaţia morală de a lupta pentru propria lor eliberare, mai exact, pentru un mod de viaţă independent. Nu este vorba aici de oprimare interpersonală, ci de îngrădirea independenţei unor oameni, produsă de ambientul social, de un mod de expansiune a lumii spre azimuturi, dinspre care ea a uitat de infirmii şi infirmităţile sale. Pentru subiecţii dizabilităţii, barierele sînt exterioare, au caracter mecanic, tehnologic sau administrativ. Independenţa specifică în plan social înseamnă, pentru aceşti oameni, rampe şi alte mijloace de acces şi de deplasare pe care le înţelege toată lumea pentru că, dacă nu sînt vizibile, pot deveni vizualizabile. Dar mai înseamnă traducerea jurnalelor TV de ştiri în limbajul mimico-gestual al surdo-muţilor şi, tot pentru ei, afişaje clare în instituţii, apoi inscripţii într-un limbaj simplificat (easy to read) pentru a-i ajuta pe cei cu deficit de intelect ori de şcolaritate. Acelaşi tip de independenţă umană mai presupune punerea de către edituri la dispoziţia nevăzătorilor a formatului electronic al oricărei cărţi, pentru ca ei s-o poată transcrie în braille, s-o poată înregistra audio sau s-o poată parcurge liber cu programul de voce sintetică al ordinatorului. Templul visat al independenţei acestor oameni mai înseamnă un efort tehnologic major, întrucît, de foarte multe ori, ei depăşesc barierele vizibile sau ascunse, prin acţionarea unor taste şi prin aducerea lumii mai la îndemînă. Dar, peste toate acestea, e nevoie de servicii specifice, de organizare, de educaţie adecvată, de profesionalizare onorantă şi onorabilă, de amenajarea unor locuri de muncă şi, mai cu seamă, de recunoaşterea, de către autoritatea publică a adevărului îngrădirii sociale a libertăţii unui important număr de cetăţeni şi purcesul la decizia politică reparatoare în spiritul imperativ al drepturilor omului. Numai că lumea e în aşa fel făcută încît, prin adîncul şi pe faţa ei, lunecă unele dizabilităţi şi disfuncţii omeneşti, care se văd, şi altele, care nu se văd. Odată cu astea mai de pe urmă, sînt afectate conştiinţa, spiritul... Loviturile i le cară omului deficienţele mintale şi cele psihice. Iar aici, precumpănitor, nu se cade să mai vină vorba despre libertate, ci despre handicap.