Penumbrele libertăţii

Eliza MURA
Publicat în Dilema Veche nr. 151 din 15 Dec 2006
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Timiditatea limbajului E chin mare să găseşti sau să produci un termen care să exprime neechivoc realitatea infirmităţii. Limba română rătăceşte între substantive precum "deficienţă", "invaliditate", "handicap" şi "dizabilitate", cu aerul că o semantică vagă atenuează asperitatea realităţii aferente, iar un lexic abundent fie o încîlceşte definitiv, fie o împrăştie, încît ajungem să scăpăm de ea. O carieră firească s-ar fi cuvenit să facă substantivul "deficienţă", cu avantajul unui corelativ adjectival limpede, apt a lumina în formulări simple diferitele experienţe ale omului deficient de auz, de vedere sau deficient locomotor. N-a fost să fie, întrucît pe o piesă a aceleiaşi familii de cuvinte, înaintata viziune a Sovietelor a construit ştiinţa "defectologiei" care se preda în universităţi. Funcţionau şi la noi facultăţi de defectologie care studiau şi tratau diversele defecte umane, adică feluritele categorii de infirmitate. Rezidă în reverberaţia scientofonă a defectologiei veleitatea de a drege omul defect, de a inventa o cheiţă prin care fiinţa defectată să fie întoarsă la idealitatea sa fizico-mental-senzorială, eventual şi psihică. Rar se mai găseşte o vocabulă ca "defectologia", în a cărei textură să apară atît de fotosensibil formulată substanţa materialismului scientist vulgar. Practicianul acestei discipline se chema "defectolog" şi e de presupus că-şi contempla "obiectele muncii" ca pe o surpare de angrenaje. Mă întreb cum şi-o fi prezentat omul ăsta meseria înaintea celor din afara cercului său... S-o fi năruit pesemne hamangian pe gînduri, lăsînd a se-nţelege că el se îndeletniceşte cu defecţiunile acestei lumi. Nici termenul "handicap", detonat cu nouri de schije în limba română, imediat după ’89, nu a izbutit să progreseze. Utilizat de-a valma, pur şi simplu s-a automanipulat. Instinctul popular, relaxîndu-se pe silaba finală a acestei vorbe de import prea masiv, a mirosit că la mijloc se ascunde ceva ca-n rostirile "greu de cap" şi "nesănătos la cap", drept care, cînd l-a împroşcat pe cîte unul cu chiuitura "handicapatule!", a dat cu sete şi în funcţiile esenţiale. Aşadar, "handicap" nu a dat satisfacţie, cu toate că îl mai întîlnim în denumirile unor instituţii şi la punctul de start al actelor normative, în Constituţie. Vine acum substantivul latinogen "dizabilitate", traficat însă pe filieră engleză, încercînd să acopere vasta realitate a infirmităţilor umane. Îi va fi greu... O dată, pentru că e un cuvînt lung. În al doilea rînd, deoarece nu poate, deocamdată - suferă de acest handicap - să producă derivaţii. E încă străin, nu dispune de familie. Cum se numeşte, mai pe scurt, o persoană cu dizabilităţi? "Dizabilă"?... Şansele termenului se leagă totuşi de evidenţa că e mai abstract, dă mai pe ocolite, comportă sonorităţi tehnice temperate, trimite la abilitate, inabilitate, la reabilitare, deci la argoul operării şi al funcţionării. Mă declar optimistă sesizînd de cît de mult succes se bucură, în rîndurile celor cu probleme vizuale, o invenţie tehnofonă precum "nonvideo" care şi-a dislocat sinonimele "orb" şi "nevăzător". Nu ar fi existat un asemenea haos terminologic dacă domeniul s-ar fi aflat predilect sub înrîurirea filologilor şi a scriitorilor. Dar el este teren de operaţiuni pseudo-ştiinţifice pentru psihologi, defectologi, psihopedagogi şi alţi slujbaşi cu specializări găunoase, dar plesnind de orgoliu. Se regăseşte aici şi teama modernă, şcolită şi adînc spitalizată în noi, de abordare frontală a realităţilor dureroase. Gîndirea tradiţională a consacrat cîte un cuvînt monosilabic pentru fiecare soi de infirmitate, semn de relaţionare promptă, expeditivă, ca pocnind din bici, la crîmpeiul de umanitate cu pricina. Astfel, omul poate fi surd, mut, orb, chior, şchiop, ciung, ciul, şui, tîmp, prost, bleg, blioj... Singur "nebun" e bisilabic, dar numai fiindcă e construit cu un prefix negativ. Cînd civilizaţia s-a mai urbanizat, au apărut şi eufemismele pentru fiecare din exemplele de mai sus, nu însă şi pentru surzi şi muţi. Ei îşi zic la fel de la cucerirea romană încoace, fiindcă, neauzind limba şi nevorbind-o, zgomotul acesta din jur nu-i încurcă cu nimic. Iar în ceea ce priveşte eufemismul "sărac cu duhul", el nu e de azi, de ieri, ci a pornit la drum odată cu istoria libertăţii, ca o scutire a unora din fiinţele omeneşti de corvezile răspunderii. Pe ce ne bazăm? Circulă, prin documente mondiale, naţionale şi parohiale, tot felul de definiţii ale dizabilităţii, care mai de care mai contorsionate, fiindcă se complică să ţină seama de o mulţime de amănunte şi de o puzderie de repere. Susţin "Manifestul Dizabilităţii în România" - document lansat pe plan intern şi european, în română şi în engleză, în anul 2003, de către Consiliul Naţional al Dizabilităţii - şi cred că o definiţie realistă, atotcuprinzătoare trebuie să-şi propună ca front de referinţă o valoare majoră, generală a umanului, precum libertatea individuală. În consecinţă, "dizabilitatea reprezintă afectarea uneia sau a mai multor funcţii esenţiale ale fiinţei umane, de natură să diminueze libertatea de expresie sau de acţiune a acesteia". Nu este vorba aici de liberul arbitru, ci de libertatea de mişcare şi de acţiune restricţionată de disfuncţiile simţurilor de distanţă, ale facultăţilor de mobilitate şi deplasare, precum şi ale instanţelor cognitive. Manifestul citat proclamă în continuare: "În cazul persoanelor cu dizabilităţi, exercitarea drepturilor omului trebuie să conducă la eliminarea integrală sau la reducerea incidenţei dizabilităţii în funcţie de caracterul şi gradul acesteia, de activitatea asumată de subiect etc.". Altfel spus, dacă societatea îi menţine pe aceşti oameni în starea lor de strictă dizabilitate înseamnă că le încalcă libertatea individuală prin ignorare, prin marginalizare şi prin non-edificarea şanselor egale cu ceilalţi cetăţeni aşa-zis valizi. Fireşte că şi persoanele cu dizabilităţi au obligaţia morală de a lupta pentru propria lor eliberare, mai exact, pentru un mod de viaţă independent. Nu este vorba aici de oprimare interpersonală, ci de îngrădirea independenţei unor oameni, produsă de ambientul social, de un mod de expansiune a lumii spre azimuturi, dinspre care ea a uitat de infirmii şi infirmităţile sale. Pentru subiecţii dizabilităţii, barierele sînt exterioare, au caracter mecanic, tehnologic sau administrativ. Independenţa specifică în plan social înseamnă, pentru aceşti oameni, rampe şi alte mijloace de acces şi de deplasare pe care le înţelege toată lumea pentru că, dacă nu sînt vizibile, pot deveni vizualizabile. Dar mai înseamnă traducerea jurnalelor TV de ştiri în limbajul mimico-gestual al surdo-muţilor şi, tot pentru ei, afişaje clare în instituţii, apoi inscripţii într-un limbaj simplificat (easy to read) pentru a-i ajuta pe cei cu deficit de intelect ori de şcolaritate. Acelaşi tip de independenţă umană mai presupune punerea de către edituri la dispoziţia nevăzătorilor a formatului electronic al oricărei cărţi, pentru ca ei s-o poată transcrie în braille, s-o poată înregistra audio sau s-o poată parcurge liber cu programul de voce sintetică al ordinatorului. Templul visat al independenţei acestor oameni mai înseamnă un efort tehnologic major, întrucît, de foarte multe ori, ei depăşesc barierele vizibile sau ascunse, prin acţionarea unor taste şi prin aducerea lumii mai la îndemînă. Dar, peste toate acestea, e nevoie de servicii specifice, de organizare, de educaţie adecvată, de profesionalizare onorantă şi onorabilă, de amenajarea unor locuri de muncă şi, mai cu seamă, de recunoaşterea, de către autoritatea publică a adevărului îngrădirii sociale a libertăţii unui important număr de cetăţeni şi purcesul la decizia politică reparatoare în spiritul imperativ al drepturilor omului. Numai că lumea e în aşa fel făcută încît, prin adîncul şi pe faţa ei, lunecă unele dizabilităţi şi disfuncţii omeneşti, care se văd, şi altele, care nu se văd. Odată cu astea mai de pe urmă, sînt afectate conştiinţa, spiritul... Loviturile i le cară omului deficienţele mintale şi cele psihice. Iar aici, precumpănitor, nu se cade să mai vină vorba despre libertate, ci despre handicap.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Prețuri de infarct pe litoral. Cât a plătit un turist pentru o masă la autoservire în Mamaia: „Incredibil! 70 de lei kilogramul de cartofi” VIDEO
Cei care vor să-și petreacă concediul pe litoralul românesc vor fi nevoiți să bage mai adânc mâna în buzunar. Asta a trăit și un român care a decis să ia masa la un restaurant cu autoservire.
image
De ce i-au cerut Regele Charles și Regina Camilla Prințesei Catherine să își schimbe numele. „Prea mulți C”
Prințesa de Wales, cunoscută pe plan mondial ca Kate Middleton, a fost rugată să își schimbe modul de scriere a numelui de către regele Charles și regina Camilla, dezvăluie prințul Harry în cartea sa, „Spare”.
image
Ce a răspuns ÎPS Teodosie când a fost întrebat despre donațiile din banii câștigați la pariuri, loto sau păcănele VIDEO
Arhiepiscopul Tomisului, Teodosie, afirmă că cei care vor să doneze Bisericii sau celor nevoiaşi bani din sumele câştigate la pariuri sau la loto pot face acest lucru fără nici un fel de problemă.

HIstoria.ro

image
De ce mergeau bogătașii ruși la Nisa?
Citirea romanului Fum, de Turgheniev, dar și reluarea prozei mele despre Rușii de la Baden Baden, au făcut să mă întreb: De ce mergeau rușii din lumea înaltă în Occident în proporție de masă? De ce nu dădeau năvală occidentalii în Rusia țaristă?
image
România anului 1944, văzută din exil: „Sfârșitul lumii noastre”
Ajuns în Elveția, Constantin Argetoianu se miră de calmul și liniștea care domnesc în rândul localnicilor și imediat ia pulsul celor câțiva români aflați aici.
image
Un cărturar francez justifică argumentat Comunismul lui Sadoveanu
„Războiul rece bîntuia și printre intelectuali. În acest context, Sadoveanu, care făcuse deja alegerea în 1944, în timpul răsturnării de situație prosovietice acționînd convins potrivit conștiinței sale umaniste, este pus în situația să aibă luări de poziție fără echivoc în favoarea noului regim”.